(trucuri casnice pentru extraterestre & gospodine mici şi mijlocii
dezvăluite de o fostă extraterestră, acum mare gospidină)
pentru
toţi foştii mei iubiţi: îmi pare rău că aţi făcut foamea
când
am trăit împreună, dar cred că a meritat;
Obiectivele lucrării: zâmbetul
cititoarelor (e cam devreme, dar gospodina care râde la urmă râde mai bine), un
bun venit şi un îndrumar pentru extraterestrele cu MBA în management care vor
să se apuce de gătit, pace şi armonie în Univers.
Dragă
extraterestră,
Te
felicit pentru decizia de a renunţa la
mesele insipide de care aveai parte la cantina multinaţionalei, în localurile
fast-food ori prin restaurante şi de a te ocupa tu însăţi de hrana zilnică. Este
un act de mare curaj, de-a dreptul eroic în unele cazuri. În numele tuturor
extraterestrelor care au făcut acest pas, dar şi al celor care au suferit
alături de ele, îţi urez din tot sufletul succes!
Ai
luat hotărârea să înveţi să găteşti şi te
asigur că peste câţiva ani, sper că nu foarte mulţi, vei fi mândră de asta.
Până atunci însă ai nevoie de ajutor. În calitate de fostă extraterestră, acum
gospodină mare, eu îţi promit că voi fi alături de tine pe acest drum anevoios;
voi încerca să te feresc de greşeli şi, atunci când vei călca pe bec, te voi
învăţa cum să salvezi situaţia. Cu background-ul meu în bucătărie am devenit
cea mai credibilă sursă de know-how casnic, nu există necaz peste care să nu
putem trece împreună. Mi-am făcut ucenicia la coada cratiţei şi tot ce am scris
aici are la bază experienţa directă; pe toate le-am încercat pe pielea mea şi (se
putea altfel?) pe papilele gustative ale extratereştrilor cu care am trăit;
fiecare sfat enunţat mai jos are în spate lacrimi, sudoare şi durere; te poţi
baza pe acest manual, crede-mă, am descris aici numai operaţiuni pe care le-am
repetat de zeci, de sute de ori chiar, până am atins perfecţiunea.
Până
să ajung cu picioarele pe Pământ am trăit şi eu aceeaşi poveste pe care o trăieşti
tu, alături de mii şi mii de extraterestre: mai întâi a fost meniul standard, pe
care o bună perioadă l-am savurat fără nazuri şi fără frustrări gospodăreşti; apoi
a apărut îndoiala: "iar ne dau ăştia piure cu viţel la tavă şi salată bulgărească...
o fi bine, o fi rău?"; intuiţia mea gospodărească, ieşită pe
nesimţite din starea de letargie şi cuprinsă de o nelinişte creatoare, a adulmecat
dincolo de cortina de fier a meniurilor fixe şi a desluşit terra incognita pe
care s-ar putea afla comori minunate. După o perioadă de zbucium intens am hotărât: gata, de acum preiau
frâiele domeniului culinar! Intru în bucătăria mea şi devin stăpână acolo!
Aş putea spune că viaţa mi-a condus paşii spre acea
încăpere; aş putea da vina pe extratereştrii mei, care m-au împins, fiecare în
felul său, către bucătărie; trebuie să recunosc însă cu toată sinceritatea că a
fost şi o chestiune de orgoliu: printre femeile din generaţia mea am fost
dintotdeauna undeva în top 10, în business aveam cea mai înaltă calificare (am
urmat MBA la Paris), la multinaţionala unde
lucram ajunsesem manager regional, conduceam peste
o sută de oameni, semnam contracte de milioane de euro, cum să nu mă pot
descurca la mine în bucătărie?
N-am
bănuit niciun moment ce încercări supraomeneşti mă aşteaptă, dar nu am cedat oricât
de greu a fost şi oricât de tare i-am chinuit pe ceilalţi. Am strâns din dinţi şi am mers mai departe, iar cei din
jurul meu n-au avut încotro, au strâns din dinţi şi au mâncat mai departe. Unii
nu au trecut testul, s-au dat bătuţi şi m-au pierdut; alţii au
rezistat şi au cules roadele luni la rând... Cel mai înţelegător a fost
extraterestrul numărul unu, săracul, căruia
îi mulţumesc pe această cale: alături de el am
făcut primii paşi în bucătărie. Cel mai
rezistent a fost numărul trei... (Iepuraş scump, dacă citeşti aceste rânduri,
sună-mă! Să nu-ţi mai fie frică de mine! Căprioara ta este acum o adevărată
gospodină!)
Draga
mea, te avertizez încă de la început că vei avea de depăşit numeroase momente de
slăbiciune. Ţin minte că în primele luni de training răbdam de foame zile
întregi şi deseori cădeam în păcat. Mă ambiţionasem să nu mai mănânc la
restaurant, dar la şedinţe dădeam iama ca disperata prin platourile cu
fursecuri, alune şi covrigei, iar în hipermarket - mă apucă şi râsul când îmi
amintesc - devenisem spaima promoterilor de produse food: îi pândeam când veneau
cu mostrele şi le înfulecam toată oferta până nu apăreau şi alţi clienţi. Forţa
interioară a fost însă cea care m-a ajutat să nu capitulez în faţa foamei şi totodată
să nu mai apelez la surse alternative de hrană, să mănânc doar ce gătesc. Şi sunt
mândră că nu m-am dat bătută: iată-mă acum în postura
de gospodină mare, gata oricând să intru în bucătărie fără nicio emoţie, expertă
în meniuri oricât de complexe şi autorizată să aştern pe această foaie un ghid
pentru tine, începătoarea. Voi menţiona aici toate problemele de care m-am lovit
şi voi enunţa toate sfaturile necesare unei extraterestre pentru a se smulge de
sub jugul apăsător al bucătarilor din marile restaurante sau micile
fast-food-uri şi a-şi dobândi independenţa culinară.
Acum,
când presupun că până şi o cafea solubilă gătită de tine are un gust groaznic, te
poţi întreba cu naivitate: merit eu sacrificiul lor? Merit eu suferinţa
celorlalţi până dobândesc pricepere în arta culinară? Să nu cazi în această greşeală,
nu aşa se pune problema; pentru ei vrei să ajungi gospodină, cumva trebuie să
participe la această metamorfoză. Întrebarea trebuie reformulată corect: merită
ei sacrificiul din partea mea? Merită ei toată munca şi apoi amărăciunea de a-i
vedea înfometaţi, slăbiţi şi în pragul depresiei? (am pomenit depresia; crede-mă,
până acolo se poate ajunge, dar au şi momentele de criză avantajul lor: te
ajută să-ţi dai seama dacă trăieşti sau nu cu un bărbat adevărat). Aşadar,
merită ei? Răspunsul este întotdeauna acelaşi: nu merită acest sacrificiu. Nu
ne merită. Dar ăştia-s bărbaţii, fie ei extratereştri ori nu: can't live with, can't live without...
Scriu
această lucrare cu speranţa că vei avea mai mult noroc decât mine, că-ţi vei lua
mai uşor masteratul în bucătărie. Eu am plătit un preţ foarte mare: 1, 2, 3... 10 extratereştri (shit! abia acum i-am numărat, nici nu mi-am dat seama că au fost atât
de mulţi). Băieţi unul şi unul, calificaţi în patul meu după un atent proces de
selecţie: arătoşi, drăgăstoşi, câţiva erau amanţi neobosiţi (numărul trei, de
exemplu... Iubi, pe orice meridian al lumii ai fi, insist cu rugămintea să mă
suni... dimineaţa, când sunt singură acasă; am atâtea să-ţi spun...), alţii foarte bine plasaţi social
sau economic. Am făcut nişte cupluri chiar reuşite... Na, că mi-au dat
lacrimile... Sper că vei avea noroc de extratereştri mai rezistenţi la încercările
vieţii...
Nu mai
lungesc vorba. Spor la treabă şi, dacă eşti norocoasă, poftă bună!
un PS pentru binele tău şi al extratereştrilor cu care împarţi
patul şi mai ales cina
Mirajul
gloriei în bucătărie nu trebuie să ne întunece raţiunea. Pentru că în acea încăpere shit happens, la început ar fi de
preferat să laşi loc de "poftă bună"
măcar în restaurantul tău de suflet! Nu încurajez încălcarea normelor pe care ni le
autoimpunem, dar aici avem de a face cu situaţii extreme, în care miza este însăşi
supravieţuirea noastră ca specie. Degeaba devii gospodină mare, dacă după doua
minute de la reuşită mori de foame. Aşadar, chiar dacă ai talent cu carul şi
eşti mânată de cele mai alese gânduri, după
ore în şir de trudă la coada cratiţei ţi-ai putea dori şi tu, ca toată
extraterestra, să mănânci ceva bun. Te sfătuiesc să nu rupi de la început chiar toate punţile către locurile ori localurile unde te-ai
hrănit civilizat până acum. Aşa îţi vei putea
satisface această dorinţă firească.
0.1. eu? în bucătărie? never ever!
Până
mai ieri, probabil, ai făcut parte din categoria extraterestrelor care, într-o
formă sau alta, afirmă cu tărie ceea ce stă scris în subtitlul 0.1. Ei bine, ştiţi
cum e viaţa, are prostul obicei să ne dea peste cap exact credinţele pe care le
considerăm de neclintit... Cel mai bun exemplu: zice lumea că locul femeii ar
fi în bucătărie. Nimic mai fals, am crezut şi eu multă vreme. Despre bărbaţi,
da, se poate face o astfel de afirmaţie: locul lor e în dormitor, unde altundeva să-i foloseşti mai bine? Dar să exilezi
femeia în bucătărie? Ei bine, eu nu acceptam aşa ceva nici în ruptul capului. Asta,
până când viaţa m-a convins că situaţia e un pic altfel... Acum ai depăşit şi
tu această etapă şi te pregăteşti să intri în rândul gospodinelor mari. Nu ştiu
cum ai ajuns aici, nu ştiu ce resorturi ascunse ţi-au fost acţionate şi cine a făcut-o,
dar presupun că a fost aproape la fel ca la mine.
Totul a
început într-o seară de octombrie... Extraterestrul cu care trăiam pe atunci venea
de la serviciu şi, ca de obicei, în drum mă luase şi pe mine de la birou. (Pentru
a nu încărca lucrarea cu amănunte inutile îi voi spune simplu "numărul unu".
Nu este nici pe departe primul bărbat din viaţa mea, dar în cariera de
gospodină a fost cu certitudine bărbatul de referinţă.) Am ajuns acasă chiar veseli,
timpul pierdut prin blocajele interminabile din intersecţii îl foloseam de
regulă ca să ne povestim reciproc tâmpeniile făcute de colegi pe la birou. Şi,
slavă Domnului, în acea seară avusesem ce povesti... Când ne-am văzut în
sfârşit în dormitorul nostru am trecut la şedinţa de seară ca să ne stabilim programul.
Duceam
o viaţă obişnuită, cu nimic diferită de a altor cupluri din zona top şi middle management:
peste zi eram preocupaţi exclusiv de carierele noastre, iar serile erau
dedicate vieţii personale. De regulă socializam intens şi zgomotos, mergeam în oraş
prin cluburi (numărul unu era un dansator de primă mână), săli de cinema ori pe
unde le mai trecea prin cap prietenilor să organizeze ieşiri; iar când ne
plictiseam, ne refugiam pe teritoriul casnic, liniştit, care avea ca centru de
greutate patul**.
** La capitolul ăsta pot afirma că soarta
mi-a fost dintotdeauna mai degrabă favorabilă; cu numărul unu, de exemplu, a
fost o dragoste la prima vedere şi eu l-aş fi iubit indiferent de priceperea sa
în acest domeniu; eram însă norocoasă pentru că în dormitor se dovedea un
adevărat gentleman. Credeţi-mă, am cunoscut destui bărbaţi la viaţa mea, dar
puţini păreau să fi citit Codul manierelor elegante în pat. El rareori admitea
o derogare de la regula de aur: "un domn nu termină niciodată înaintea doamnei"...
Câteodată glumeam şi-i spuneam că dacă se lasă de avocatură poate îmbrăţişa cu
succes meseria de gigolo...
Revenind
la seara cu pricina, aveam de luat nişte decizii. Nu aveam programată nicio ieşire
în oraş, prin urmare numărul unu a pus în discuţie lista lui de activităţi standard
pentru serile de toamnă târzie: sex, mâncare, televizor, eventual din nou sex, dacă
el nu adormea şi pe mine nu mă durea capul (şi cu el nu prea mă durea).
Vă întrebaţi
probabil ce preferam eu. Îmi era indiferent, pe atunci era de ajuns să fim
împreună ca să mă simt fericită. Totuşi, am pus pe masa tratativelor un set de contrapropuneri
doar aşa, pentru frumuseţea dezbaterii: studiem un album de pictură
impresionistă, mergem la o piesă de teatru sau măcar la un film de artă la Mall
(concertele la Filarmonică nu intrau în discuţie, orchestra era în grevă).
Ca de
obicei, propunerile mele au căzut una după alta: ce album de artă, ce piesă de
teatru, ce film la Mall, ne e foame! Nu l-am contrazis, mai ales că devenise brusc
tandru... O oră mai târziu, obosiţi şi fericiţi, interesul meu pentru şedinţă se
redusese la zero, aşa că el şi-a aprobat în unanimitate propunerile rămase.
Ei
bine, aici au început problemele: în casă n-aveam absolut nimic de mâncare. Eu crezusem
că a luat el ceva pentru acasă, cum făcea de obicei, el sperase că m-am ocupat
eu de asta... Ce era de făcut? De comandat ceva ne-ar fi fost imposibil, singura
firmă care livra mâncare la noi în cartier ne trecuse pe lista neagră după ce refuzasem
plata a două porţii de pui cu muguri de bambus reci ca gheaţa; cei cu mâncarea
chinezească ne-ar fi trântit telefonul în nas în secunda în care le-am fi dat adresa.
Îi păcălisem noi de câteva ori comandând pe numele vecinilor, dar se prinseseră
şi trecuseră tot blocul la index. Vremea era naşpa rău de tot: ploua mocăneşte,
bătea un vânt îngheţat şi frigul îţi
pătrundea până la oase; aşadar, şi ieşirea la un restaurant pica... Din setul
lui de propuneri ne rămăsese doar televizorul...
Cu cât se
apropia miezul nopţii, cu atât nevoia de hrană devenea mai presantă şi mai sonoră.
Eu aspiram la o nouă repriză de tandreţe, dar maţele noastre chiorăiau la
unison şi îşi împleteau chinul într-un duet sfâşietor, aşa că numărul unu mi-a tot
respins avansurile. Întâi delicat, în cele din urmă tranşant: a zis că nu se
poate concentra. Dar nici nu dădea semne că s-ar clinti din casă măcar până la
colţ, pentru un hamburger sleit... Trăiam de ceva vreme împreună şi trecuserăm fără
probleme peste destule momente de foame, dar acesta era altfel şi prevestea o
criză majoră. Deşi sufeream amândoi, tot eu eram cea pedepsită: pironise ochii în
televizor şi ridicase între noi zidul înspăimântător al tăcerii...
Recunoşteam
o situaţie tipică de criză, dar calităţile mele de manager nu-mi erau de niciun
folos: oricât mă frământam, nu găseam o soluţie. Întâmplarea, soarta, habar
n-am ce-a fost, dar în acele clipe de cumpănă ştiu că am aruncat privirea pe fereastră
şi ochii mi-au căzut pe blocul vecin. Trei etaje mai jos şi circa 15 metri mai
la dreapta vedeam o încăpere luminată şi animată, în ciuda orei târzii. Era o bucătărie.
O gospodină mare (credeţi-mă pe cuvânt, numai mică nu era) trebăluia de zor,
iar extraterestrul ei se învârtea pofticios prin zonă. Că-şi făcea de lucru pe lângă
ea ori doar pe lângă mâncare nu pot spune cu exactitate, dar eram gata să
pariez banii mei de pantofi pe şase luni că, dacă gospodina n-ar fi stat în
faţa aragazului, el ar fi aterizat rapid în faţa televizorului, ca numărul unu...
Cred că
acela a fost momentul revelaţiei. Aburii jucăuşi care ieşeau din oala de vizavi
dansau hipnotic şi aproape că am simţit gustul delicios al bunătăţilor
preparate acolo. M-am simţit străbătută de un val de căldură şi o forţă
interioară irezistibilă m-a luat pe sus şi m-a condus spre bucătăria** proprie.
** Apartamentul în care locuiam atunci era alcătuit din
mai multe încăperi, printre care şi o bucătărie, dar la acea vreme încă nu o puteam
identifica cu precizie. Ştiam că există pentru că o văzusem figurată pe schiţa
casei: un dreptunghi micuţ, cu o linie îngroşată la geam şi o alta la uşă. În
acea seară ţin minte că am avut o clipă de ezitare când am ieşit din dormitor,
dar m-am lăsat condusă de instinct şi n-am greşit, am nimerit exact unde
trebuia. Dacă aveţi aceeaşi problemă, vă pot oferi un indiciu preţios:
bucătăria este încăperea cu multe electrocasnice;
dacă în locuinţă aveţi mai multe asemenea încăperi, căutaţi-o pe cea fără WC.
Am
simţit atunci cu toată fiinţa că desluşesc un adevăr fundamental al vieţii: în
formula magică a cuplului, liantul de bază este, totuşi, ciorba. L-am privit
peste umăr, i-am spus că mă duc să fac ceva de mâncare şi, fără ezitare, am
pornit la luptă. Că l-am lăsat fără grai mai mult ca de obicei ori pur şi
simplu m-am mişcat eu foarte repede, nu ştiu. Cert e că replica lui sarcastică,
"pentru mine să ceri porţie dublă", m-a ajuns din urmă când eram deja
cu mâna pe frigider.
0.2. şi
totuşi se poate
În acea noapte de octombrie m-am dus
degeaba până la bucătărie. Am analizat milimetru cu milimetru tot ce-am găsit
pe acolo şi nici urmă de proteine, glucide, lipide, vitamine sau orice altă
substanţă hrănitoare. Ce să pregătesc de mâncare într-o încăpere unde singura
materie organică eram eu?
Pe atunci nu eram doar disperată, ci
şi tânără şi nepricepută**, de unde să ştiu că greşesc? Acum mă pricep şi vă
spun şi vouă: primul pas în bucătărie trebuie precedat de un drum până la piaţă,
la supermagazin sau măcar la buticul din colţ.
** Cât om fi de self-made women, avem şi noi mame; şi pun pariu pe ce vreţi
că seamănă între ele de parcă ar fi surori. A mea - pusi dulci, mami! - m-a ţinut
toată viaţa în puf şi m-a crescut astfel încât să devin extraterestra totală în
bucătărie...
Am părăsit OZN-ul natal încă din timpul
şcolii şi de atunci tot printre străini am mâncat: întâi la cantina liceului, apoi
în cea studenţească şi în cele din urmă pe la restaurante de tot mai multe
stele; în vacanţe, când mai treceam şi eu pe acasă, nimic nu mă lăsa să fac; încercam
să intru în bucătărie ca să-mi gătesc o banală limonadă, să zicem, dar îmi trântea
imediat uşa-n nas; mi-o prepara, mi-o servea pe tavă cu un şerveţel sub pahar şi-mi
spunea să învăţ, că de gospodărie vede ea...
Un număr de ani tot asta am
făcut, dar parcă te poţi feri din calea destinului... Când mi-a venit sorocul
am răspuns "prezentă!" la chemarea bucătăriei. E o lege nescrisă a
vieţii, una pe care o desluşim treptat, odată cu trecerea timpului... Mă chestionau
iubiţii mei din liceu dacă ştiu să fac sarmale? Nici gând! Pe atunci întrebarea
de bază era "la tine sau la mine?"... Acum, cu experienţa celor
aproape 30 şi ceva de ani de viaţă, am identificat tiparul după care evoluează
specia noastră; trece vremea, schimbăm partenerii, cresc şi pretenţiile: totul
începe cu aluzii voalate la mâncare, apoi în conversaţiile pe teme aparent
neutre îşi fac apariţia tot mai des glumele cu tangenţe suspecte la domeniul
culinar şi în cele din urmă ne trântesc pe ton ultimativ întrebarea directă:
gătim şi noi ceva? (Nici nu ştiu de ce vă spun toate acestea; din moment ce
vreţi să deveniţi gospodine şi-mi răsfoiţi lucrarea e clar că aţi trăit deja cel
puţin o asemenea experienţă.)
Ne întoarcem la discuţia de fond şi
formulăm o primă axiomă fundamentală: indiferent de meniul la care te gândeşti,
unul de începătoare (alcătuit din pâine şi apă**) sau unul profi (care cuprinde
- aleg la întâmplare câteva preparate - să zicem ciorbă de burtă, raţă cu
portocale şi tort de fructe de pădure glasate cu toping de caramel şi garnitură
de îngheţată de casă), primul lucru pe care trebuie să-l faci este să îţi procuri
ingredientele. În cazul începătoarelor e nevoie măcar de o pâine şi de o sticlă
cu apă.
** meniul menţionat pare întruchiparea frugalităţii; de fapt, chiar asta e,
dar nu e cazul să-l eviţi; modestia culinară are şi o latură pozitivă: conservă
legăturile cu extratereştrii; din proprie experienţă îţi spun să nu
grăbeşti trecerea de la meniurile simple la cele complexe; înfrânează-ţi
ambiţia şi trage de timp cât mai mult, chiar dacă dovedeşti un talent
gospodăresc ieşit din comun şi înveţi într-o zi cât alte extraterestre în zece;
nu forţa nota, ţine cont de faptul că rezistenţa la foame a unui extraterestru de
nivel mediu este relativ ridicată (mai ales dacă trişează şi mănâncă pe ascuns
la restaurant); însă în cazul unei ciorbe nereuşite, chiar şi cei mai
neînfricaţi masculi pot da bir cu fugiţii...
Acest lucru fiind stabilit, e clar
ca lumina zilei cât de important e să învăţăm întâi să ne facem cumpărăturile.
