7. ultimii paşi în bucătărie (x y z)

 

            Ne-am chinuit să facem piaţa, ne-am luptat cu sacoşele pline, am trecut prin chinurile iadului ca să gătim ceva şi am ajuns într-un moment în care nu ne-ar strica un pic de odihnă. Din păcate, dragă extraterestră, îţi dau acum o veste proastă. Asta-i viaţa, când te-ai angajat pe drumul gospodăriei ai fost prevenită de pericole şi greutăţi. Peste pericole am trecut, acum încep greutăţile.
Degeaba speri că, dacă ai umplut cratiţa, munca ta s-a încheiat. Statutul de gospodină mare, spre care tinzi cu ambiţie şi dăruire, înseamnă multă muncă. Exact când crezi că ai încheiat, la orizont se arată alţi nori negri. Problematica în acest moment se complică şi te trezeşti din nou la răscruce de drumuri: pe de o parte ai de răspuns la întrebarea "ce faci cu ce ai gătit?", pe de altă parte ai în faţă un vraf de vase murdare, resturi alimentare împrăştiate prin toată bucătăria şi, nu în ultimul rând, hainele pline de pete. Tratăm problemele pe rând.

7.1. ce facem cu mâncarea?

7.1.1. best case scenario

            Vă recomandam un pic mai devreme ca la început să gătiţi asistate de o persoană de încredere, de preferat o gospodină mare; nu chemaţi în ajutor persoane neavizate, numărul prostiilor pe care le puteţi face e direct proporţional cu numărul extraterestrelor care participă la realizarea acestora**. Dacă m-aţi ascultat, sunteţi norocoase: aveţi şanse mari să fi gătit o mâncare bună, aspectuoasă şi gustoasă sau măcar gustoasă. Nu o păstraţi în frigider un an ca să vă tot lăudaţi cu ea, calea de urmat e simplă: mâncaţi-o până nu se strică.

** Sătulă de experienţele nereuşite m-am decis odată că e cazul să gătesc şi eu ceva complex şi totodată comestibil; am făcut piaţa, cu chiu cu vai am reuşit să aduc cumpărăturile acasă (m-am dus singură, numărul opt era plecat din ţară la nu ştiu ce congres) şi am sunat-o pe cea mai pricepută bucătăreasă pe care o ştiam, mama numărului şapte.

     El avea ceva probleme de afaceri şi de vreo trei săptămâni nu ne mai văzusem; ştiu că am suferit groaznic în acea perioadă, îmi era teribil de dor de mâncărurile lui; ajunsesem chiar şi la medic - mă dusese numărul opt îngrijorat de starea mea şi primisem o reţetă de calmante, că prea făceam urât.

     Pe bătrână o mai sunam din când în când ca să o mai întreb de reţete; acum, când aveam nevoie mai mare de ea, m-am trezit prinsă în vârtejul unui roman poliţist cu traficanţi şi droguri de mare risc; bătrâna, care, zice-se, ar fi fost capul reţelei, numărul şapte, adică locotenentul ei, şi mulţi dintre voinicii întunecaţi care-l vizitau noaptea fuseseră arestaţi şi n-a lipsit mult să mă ridice şi pe mine; poliţiştii de la antidrog m-au şters totuşi de pe lista suspecţilor: mi-au percheziţionat locuinţa, au cerut referinţe de la firmă, am fost în anchetă câteva ore şi până la urmă s-au lămurit că sunt nevinovată; telefoanele mele către bătrână - închipuiţi-vă că fusesem interceptate - nu erau mesaje cifrate; eu chiar îi cerusem odată reţeta de cartofi prăjiţi şi nu eram implicată nicicum în traficul lor; la vreo lună după declanşarea anchetei, poliţiştii m-au şi vizitat într-o seară (bine că numărul opt întârzia la nu ştiu ce şedinţă), m-au întrebat nişte nimicuri de care uitaseră la prima audiere şi s-au plâns că le e foame; le-am oferit imediat nişte ciorbiţă, tocmai o gătisem. Abia dacă au gustat şi au plecat în viteză spre altă misiune, dar a doua zi eram scoasă din cauză...

     Vă spuneam de fapt că aveam nevoie de ajutor pentru a prepara ceva complex şi comestibil; cum bătrâna nu era disponibilă, am apelat la o prietenă din copilărie cu care ţinusem legătura. Când am chemat-o nu ştiam că-i extraterestră... Nu pot exprima în cuvinte ce ne-a ieşit nouă în cratiţă, dar numai comestibil nu era; am aruncat cratiţa, lingura cu care amestecasem în mâncare, hota (n-a mai ieşit mirosul din ea) şi am refăcut zugrăveala bucătăriei a nu ştiu câta oară oară în acel an.

7.1.2. worst case scenario

            În acest subcapitol facem cunoştinţă cu o activitate în care experienţa de la birou nu prea ne foloseşte: gestionarea eşecului. Acolo nu greşim niciodată, dar realitatea din bucătărie e mai dură. Pe cine să dai vina? ... Vă gândiţi degeaba, nu veţi găsi un ţap ispăşitor. E mai bine să găndim eficient: trebuie să ne asumăm eşecurile şi să ne debarasăm cumva de materializarea acestora. Dacă nu aţi fost asistată de o gospodină autentică şi ceea ce aţi gătit nu pare comestibil, vă prezint o listă de acţiuni standard, prin care puteţi scăpa de roadele nefericite ale experimentului culinar. Reţineţi-le pe acestea şi adaptaţi-le la realitatea existentă în bucătăria voastră.

- ciorba atât de rea la gust încât nici măcar n-o puteţi gusta fără să vi se facă rău** trebuie aruncată în vasul de WC sau în chiuvetă, dar numai după ce aţi extras din oală polonicul, oasele şi bucăţile mai mari de legume; oala în care aţi gătit poate fi salvată doar dacă o spălaţi bine şi o ţineţi la aerisit până dispare mirosul pestilenţial

** V-am mai spus că numărul opt era foarte atent cu mine: era de ajuns să vomit în timp ce găteam şi imediat venea să mă alinte; la pat însă era un dezastru, iar sensibilitatea nu prea ţinea de foame; odată, sătulă de prestaţiile lui jenante, am hotărât că e cazul să intervin; într-o seară, ţin minte că eram pe la începutul relaţiei noastre, i-am strecurat într-o prăjitură adusă de el o pastiluţă bleu pe care o furasem de la numărul şapte, apoi m-am dus în bucătărie şi m-am prefăcut că gătesc ceva pentru a doua zi. Am stat cu ochii pe ceas şi, când ştiam că încep să apară efectele, am simulat voma...

     Nu mă condamnaţi prea aspru; eu am avut toată răbdarea din lume, l-am îndemnat, l-am ajutat, am aşteptat să se obişnuiască cu mine, dar nu simţeam nicio ameliorare. Eram îndreptăţită să forţez un pic nota. Şi mie îmi place să mă las aşteptată, dar el întrecea măsura şi răbdarea mea avea o limită. Am vrut şi eu să-l simt măcar o dată altfel decât vlăguit, să aflu cum face când se dezlănţuie...

     Ei bine, am aflat, noaptea aceea a fost de pomină: m-a iubit á la Terente, tare şi apăsat, aş adăuga şi minunat. L-am ascultat pe Bach în buclă de nu ştiu câte ori, îi ştiu şi acum notele pe dinafară... Partea proastă pentru el a apărut dimineaţă, când a trebuit să stea o oră sub duşul rece ca să scape de erecţie şi să poată merge la serviciu. Sărăcuţul, a răcit groaznic şi trei săptămâni nu l-am văzut.

     Cele câteva orgasme nebănuit de profunde pe care i le-am smuls prin viclenie au avut un preţ cam mare şi pentru mine: s-a purtat ca o fiară şi m-a învineţit pe tot corpul. Teoretic, dacă numărul opt era răcit însemna că pot petrece în voie cu numărul şapte. Degeaba, nu ne-am putut întâlni; m-a sunat el, dar i-am zis că sunt plecată din oraş. Cum să-i explic vânătăile? Bine măcar că numărului şase nu trebuia să-i dau raportul; când eram sătulă de seri petrecute singură cu televizorul îl căutam şi-i ofeream câte un job de o noapte.

     Din toată povestea asta cu pastiluţa eu nu pot spune că am ieşit rău, dar nici n-aş repeta experimentul, mai cu seamă cu un extraterestru foarte tânăr...

- supa care nu v-a ieşit se aruncă în aceleasi condiţii ca ciorba (atenţie la polonic, la oase şi la găluşte)

- tocana cu gust neplăcut poate fi aruncată în coşul de gunoi** dacă este mai consistentă şi în vasul de WC dacă este mai apoasă; şi aici trebuie respectată regula oaselor, a polonicului şi a fragmentelor mari de legume, valabilă la aruncarea ciorbei; de asemenea, cratiţa poate fi salvată în aceleaşi condiţii

** Toate mâncărurile ratate au potenţial toxic ridicat, aşa că trebuie aruncate la gunoi numai după ce sunt plasate în ambalaje rezistente şi etanşe (borcane cu capac, cutii metalice sau din material plastic).

Ţin minte că odată eram acasă la numărul şapte; tocmai i se terminase mâncarea... Aici trebuie să deschid o paranteză; nu ştiu cum făcea, dar gătea atât de bine că nu rezistam să stau prea multe zile departe de el; şi acolo mâncam până nu mai puteam; nu vă spun cât de rău îmi era după aceea... Acasă ajunsesem să nu mai pun gura pe nimic; numărul opt, care încă mai învăţa pentru masterat şi doar seara putea veni în vizită, credea că sunt la dietă şi nu înţelegea de ce, că eram chiar bine. Habar n-avea ce bunătăţi mă aşteptau acasă la numărul şapte; îi ziceam să nu mă caute câteva zile că am o delegaţie şi mă refugiam în templul bucatelor alese; cum intram pe uşă dădeam iama în frigider; el, ca toţi bărbaţii, avea în minte un singur lucru şi nu-mi dădea de mâncare până nu-şi atingea scopul meschin; şi era un negociator foarte dur, nu prea mergea să-l păcălesc... Pe de altă parte, aş zice că proceda bine: după masă zăceam în pat câteva ore ca să-mi revin; parcă prindeam aripi, dar mă trăgea în jos burta plină şi abia reuşeam să mă ţin pe picioare...

     În sfârşit, vă spuneam că eram acasă la numărul şapte şi că frigiderul era gol; i-am zis să ia o pastiluţă sau măcar să gătească ceva bun, dar n-avea chef de nimic, îl durea capul; măcar n-a mai năvălit peste mine... Mai înfometată ca niciodată am luat taurul de coarne şi m-am apucat să fac eu o tocăniţă; n-a stat lânga mine nici o clipă: s-a trântit în faţa televizorului şi s-a uitat la un film horror (exact ca numărul unu, exact ca numărul trei - mă tot întrebam cum de manifestau aceeaşi înclinaţie bolnăvicioasă deşi erau atât de diferiţi); la un moment dat mi-a făcut o limonadă, mi-a dat şi un test de sarcină, dar eu n-aveam timp de prostii, l-am trimis înapoi la moroii lui... Închei repede povestea cu tocana: era groaznică; m-a consolat el că de vină a fost sarea, că era expirată şi stricase mâncarea, apoi a comandat nişte pizza.

     Tocana a ajuns în coşul de gunoi şi s-a grăbit să-l golească, mirosul era insuportabil; el e de vină: n-a aruncat tocana la ghenă, a pus-o în strachina din casa scării, unde vecinii hrăneau căţeaua blocului; aceasta nu era prin zonă, dar cei şase pui ai ei, abia înţărcaţi, lacomi şi durdulii, au înfulecat totul. A doua zi dimineaţă erau ţepeni, dar încă respirau, însă inimuţele lor mici n-au rezistat decât până la prânz...

     Căţeaua nu m-a iertat. I-a urat numărul şapte condoleanţe pentru căţei, i-a cerut scuze în numele meu, degeaba: de câte ori l-am vizitat după aceea trebuia să trimită un coleg înarmat cu un băţ să mă aştepte la 100 de metri de bloc, ca să nu fiu sfâşiată; nu-mi dau seama de unde ştia că eu gătisem tocana... Mi-au explicat anchetatorii mai târziu că avea fler, era o căţea poliţistă sub acoperire. Fusese infiltrată în bloc ca să-i supravegheze pe traficanţi...

- mâncărurile arse pot fi aruncate la fel ca mâncărurile cu gust groaznic; recipientul în care aţi gătit ajunge tot la coşul de gunoi; de la caz la caz, lingura cu care aţi amestecat mâncarea poate fi salvată

- friptura arsă trebuie aruncată obligatoriu în găleata de gunoi; în niciun caz nu încercaţi să scăpaţi de ea în vasul de WC

- salatele nereuşite** pot fi aruncate în aceleaşi condiţii ca mâncărurile cu gust oribil, în găleata de gunoi sau la WC, factorii hotărâtori fiind consistenţa amestecului şi dimensiunile ingredientelor

** Tocmai îmi zugrăveam bucătăria şi holul după ce arsesem o ciorbă de legume... În acea perioadă încă mai eram combinată cu numărul şase, iar acesta tocmise nişte meseriaşi foarte harnici. Într-o singură săptămână reuşiseră să cureţe toţi pereţii de tencuială. (Încercaseră ei să dea jos doar vopseaua, dar nu mergea - negreala nu se ducea, iar mirosul de ars era parcă tot mai pregnant; râcâiseră primul centimetru de tencuială, tot fără folos; în cele din urmă se consolaseră cu gândul că trebuie dat jos totul, până la placa de beton, dacă voiau ca bucătăria şi încăperile adiacente să mai poata fi folosite.)

     Pe băieţi îi ştiam din vedere, locuiau în baraca de lângă casă; îi şi urâsem la un moment dat, mâncarea gătită de ei provocase crize majore în relaţia mea cu numărul trei. Aveau totuşi bun simţ, îşi vedeau de treabă şi nu voiau să mă deranjeze prea tare; în fiecare seară le făceam ceva bun de mâncare, dar ei mă refuzau politicos: "nu ne e foame, şefa"; se uitau cumva cu teamă la mâncare, de parcă era prea puţină şi nu ne-ar fi ajuns şi nouă; habar n-aveau că eu mâncam acasă la numărul şase, de gătit găteam doar pentru musafiri... Una peste alta, pentru nişte oameni simpli erau chiar binecrescuţi. La câteva minute după aceste refuzuri mă uitam peste gard şi vedeam că, odată ajunşi la baracă, mâncau ca disperaţii...

Doar în prima seară au îndrăznit să se aşeze la masă (în cinstea lor şi cu o carte de bucate franţuzească în faţă făcusem primele chifteluţe marinate din viaţa mea), dar nici atunci n-au apucat să mănânce prea mult; şeful de echipă, un tip mai evlavios din fire, a zis "poftă bună, cu Dumnezeu înainte!" şi a luat o îmbucătură; a căzut la pământ ca secerat şi l-au dus pe braţe până la baracă; mi-au spus a doua zi că inhalase praf de ciment şi că era alergic, săracul...

     De fapt, voiam să vă spun că în perioada aceea am ars şi o tocană de legume, iar numărul şase a aruncat-o la coş la fel ca pe o salată în care pusesem prea mult praf de copt (folosisem nişte roşii cam verzi).

- omleta ratată poate fi aruncată la WC numai dacă oul prăjit şi-a menţinut flexibilitatea; dacă este arsă şi a devenit rigidă ca lemnul se aruncă numai la coşul de gunoi

- ceaiul care nu are niciun gust nu trebuie aruncat la gunoi; acesta poate fi vărsat pur şi simplu în chiuvetă; în cazul în care aţi gătit ceai la plic extrageţi mai întâi plicul şi aruncaţi-l la coş

- prăjiturile pe care le rataţi trebuie aruncate în găleata de gunoi; dacă sunt de dimensiuni reduse, de ordinul centimetrilor, puteţi să le aruncaţi şi în WC, dar e mai bine să nu riscaţi înfundarea

            Din proprie experienţă vă spun că mâncărurile nereuşite pot fi salvate, dar nu merită efortul. Aşa ceva se face numai în cazuri excepţionale, care impun soluţii excepţionale. Iată câteva exemple:

- felia de pâine unsă cu unt pe faţa de jos** nu trebuie aruncata la gunoi; e de ajuns să o răsuciţi cu 180 de grade în plan orizontal şi e gata pentru consum

** Eram în perioada extraterestrului doi, cel cu MBA obţinut la Paris, ca şi mine; începusem să-i fac senvişuri şi să i le servesc foarte sumar îmbrăcată, că aşa îmi ceruse...

     Foarte sumar însemna cât se poate de sumar, nu mai trebuia să-mi scoată decât mărgelele, că-l zgâriau; iniţial am luat-o ca pe un moft, dar când mă vedea cu tava se excita teribil şi performanţele sale sportive avansau brusc de la nivelul de semifond direct la maraton; se mai potolea pe la miezul nopţii, când vecinii exasperaţi de scârţâitul patului începeau să ciocănească în calorifere...

     Într-o seară de iarnă ştiu că toate mi-au mers pe dos. Nu curgea apa rece, aşa că ieşisem opărită de sub duş; prăjitorul de pâine scotea un fum îngrozitor deşi era aproape nou; în plus, când scoteam feliile din aparat, ia untul de pe ele de unde nu-i. Ziceai că s-a topit, nu alta, trebuia să le ung din nou... Cum vă spuneam, toate îmi mergeau pe dos; nerăbdător ca alergătorul pe linia de start, numărul doi a venit în bucătărie, a deschis fereastra ca să mai iasă din fum şi a zis că-mi dă el o mână de ajutor ca să termin mai repede; şi eu eram nerăbdătoare, dar a trebuit să mă îmbrac, că-mi era cam frig doar cu mărgelele; când m-am întors în bucătărie nu avansase deloc; încă mai analiza prăjitorul şi se întreba de ce-o scoate fum în halul ăla; am gătit rapid câteva felii de pâine cu unt, mi-am pus la loc mărgelele...

.........................................................................................................................................

     M-am întrerupt din scris o jumătate de oră; tocmai m-a sunat o prietenă să mă întrebe cum se găteşte cacaoa cu lapte şi cum se fierb crenvurştii. Ea abia învaţă cum e cu meniurile frugale, găteşte doar pâine fragmentată şi apă minerală, dar acum pregătea un meniu special pentru extraterestrul ei; a rămas însărcinată şi l-a invitat la masă ca să-i spună... Ajunsesem cu povestea mea la una din delicioasele cine romantice cu numărul doi, dar acum îmi dau seama n-are nicio legătură cu feliile de pâine unse din greşeală pe faţa de jos; în loc să le aruncaţi la gunoi, mai bine le întoarceţi pur şi simplu cu 180 de grade în plan orizontal şi le mâncaţi; credeţi-mă pe cuvânt.

- dacă singura problemă a preparatului gătit este sarea în exces îl puteţi salva de la caz la caz; cartofii prăjiţi se pot spăla, omleta se poate clăti, tocana se diluează cu apă fără sare şi o transformaţi în ciorbă, iar ciorba se diluează cu apă fără sare şi devine mai lungă, dar comestibilă

- dacă ciorba nu e prea sărată, dar are un gust groaznic, procedaţi invers: adăugaţi sare din belşug, piper, boia de ardei iute, oţet şi orice alt condiment puternic aveţi prin bucătărie; cu cât e ciorba mai rea la gust, cu atât trebuie să o săraţi şi să o condimentaţi mai tare; ciorba dreasă astfel nu se mai diluează cu apă nesărată; mare grijă dacă în bucătăria voastră au acces şi alte extraterestre; acestea ar putea crede că vă ajută la salvarea ciorbei şi vă strică opera

- în cazul supei şi al tocanei cu gust îngrozitor puteţi proceda la fel

- friptura nefăcută nu se arunca la gunoi; puneţi carnea la loc în tigaie / tavă / pe grătar şi aşteptaţi până se frige cum trebuie; la fel, felia de carne friptă doar pe o parte** nu se aruncă, se întoarce şi se frige pe partea cealaltă

** Pontul ăsta l-am învăţat la pădure; încă eram cu numărul şase, cel care mă lăsa cu gura căscată când spunea poveşti din bucătărie şi mă aducea în pragul leşinului când mă iubea; într-un week end m-a invitat la marginea oraşului să facem un grătar... Aşa proceda ori de câte ori avea probleme cu maşina (timp de câteva luni pusese deoparte banii primiţi de la mine şi îşi luase o rablă de Dacia 1300), de aceea nici nu accepta să mergem cu jeepul meu.

Încolo conducea el... Era o adevărată spaimă a şoselelor; şi eu conduc sportiv, dar la el mă îngrozea violenţa extremă a manifestărilor. Odată a şi bătut un şofer de X5 care îndrăznise să-i ia faţa... Ca prin minune, când lua mâna de pe volan redevenea bărbatul mai degrabă timid, cu o privire visătoare şi mângâiere caldă.

La pădure găseam o poiană pustie, făcea nişte mititei tare gustoşi, el - multă bere, eu - multă plăcere (pentru asta instala un cort mic), la întoarcere conduceam eu, vedeam cât de rău îi funcţionează motorul, îi dădeam iarăşi bani ca să-l repare, acasă îmi mulţumea îndelung... Ce să vă spun, era genul de expediţie cu încărcătură sexuală cât se poate de pozitivă, nu merita să o ratez.

     Avea un hârb de Dacie şi în câteva luni de vară îi schimbasem aproape jumătate din piese; de multe ori fusesem tentată să-i iau o maşină mai bună, dar sexul la iarbă verde mi se părea atât de nostim, era şi păcat să mă privez singură de el.

     Ne-am dus, am găsit poieniţa, a pus mititeii pe grătar, dar după vreo 10 minute, ghinion: a început ploaia; a preluat iniţiativa şi a delegat competenţele imediat: tu vezi de carne, eu strâng grătarul; am ajuns acasă uzi până la piele, însă entuziasmul nu-i pălise: zicea că abia aşteaptă să-mi ofere mititei făcuţi în tigaie, dar cu gust de grătar; când i-am spus că erau neprăjiţi şi că-i dădusem maidanezilor din pădure s-a supărat foc, mai ales că el îi cumpărase; a refuzat ciorbiţa pe care i-am oferit-o, a refuzat banii pentru reparaţia maşinii (nu o condusesem, dar aveam plicul pregătit), m-a lăsat şi fără yummy-yummy şi două zile nu m-a căutat; mai târziu mi-a zis unde greşisem.

- mâncarea nearsă se prepară la fel ca cea arsă, cu o diferenţă notabilă: se ţine pe foc mai puţin; odată arsă, mâncarea trebuie aruncată; de obicei recipientul are aceeaşi soartă; între stadiul de "bună" şi cel de "arsă" mâncarea trece printr-o etapă intermediară, care poartă denumirea de "afumată"; acest preparat poate fi consumat parţial, cantitatea de mâncare aproape comestibilă fiind invers proporţională cu grosimea stratului de arsură de pe fundul recipientului în care aţi gătit;

7.2. acum spălăm vase

            Am gătit, Dumnezeu ştie ce se va alege din preparatele noastre, dar asta contează cel mai puţin în acest moment. Indiferent de calea pe care o va lua mâncarea (stomac sau tomberon / WC, în funcţie de consistenţă), procesul de preparare ne-a lăsat cu foarte multe vase murdare. De câte ori ajungeam în acest moment al acţiunii eu eram frântă, dar nu renunţam: nu suportam să văd vase murdare (auzisem că aşa procedează gospodinele mari), prin urmare nu părăseam bucătăria până nu făceam totul lună**.

** Cu extraterestrul opt am păţit-o urât de tot; de fapt, cu Poliţia, dar de la el a pornit totul; nu mai ştiu ce-i gătisem, în orice caz nu folosisem ciuperci (asta o ţin minte cu precizie pentru că anchetatorii au insistat mult pe acest aspect); n-apucase să mănânce nici jumătate de farfurie când i s-a făcut rău şi a chemat o maşină să-l ducă acasă...

Criminaliştii m-au găsit cu buretele de vase înmuiat în detergent, îmi mai rămăsese de spălat doar chiuveta... Numărul opt ajunsese la spital mai mult mort decât viu, îi făcuseră nişte analize şi un medic incompetent trăsese o concluzie aberantă: tentativă de otrăvire... Auzi ce prostie le trecuse prin minte... Poliţiştii care mi-au venit pe cap erau cu siguranţă fani Discovery, arătau exact ca-n "FBI files": măşti textile, mănuşi chirurgicale, pensete, genţi cu eprubete, punguţe pentru probe... Îi însoţea şi unul mai bătrâior, de modă veche, stătea cu o ruletă în mână şi tot măsura ceva prin bucătărie... N-au avut ce să analizeze pentru că vasele erau deja pe scurgător; ca să nu plece cu mâna goală mi-au demontat sifonul de la chiuvetă, au luat coşul de gunoi şi tigaia în care credeau că făcusem mâncarea.

     Numărul opt era nu ştiu ce sculă pe la Interne şi îi înţelegeam pe băieţi, reacţionaseră prompt, ca pentru unul de-al lor. Dar ce vină aveam eu dacă pe el îl lovise din senin o indigestie, fie ea şi severă semi-comatoasă? De ce să stau eu cu bucătăria blocată? În sfârşit, a trebuit să treacă aproape o săptămână până să-l scoată din reanimare şi să mă răzbune: le-a făcut scandal, le-a cerut să îngroape cazul şi să-mi aducă sifonul înapoi (nu mai puteam folosi chiuveta); tigaia au păstrat-o la dosar. Nu ştiu de ce.

     Oricum, după ce a fost suspendată oficial acuzaţia de tentativă de omor, l-am părăsit scârbită; ceea ce-mi făcuse el era odios şi dovada fusese publicată zile în şir în mai toate ziarele centrale; îmi amintesc doar câteva titluri: "otrăvit de amantă, îngrijit de nevastă", "Lucreţia Borgia loveşte la Interne", "oficialii guvernamentali mănâncă lucruri trăsnite" şi alte asemenea răutăţi... Însurat de trei ani? Cu bebeluş de trei luni? Şi mie îmi zicea că poartă verigheta de dragul meu?!? Încă o dată se dovedise că astrologia nu greşeşte: pe cercul zodiacal eram la 30 de grade unul faţă de celălalt, cuplul nostru era situat undeva între contradictoriu şi incompatibil.

     Nu ştiu ce au făcut poliţiştii cu tigaia, dar avocatul meu - un tip dur, cam în vârstă, dar şarmant - m-a tachinat mult timp, chiar şi acum o face, că eu sunt gospodina perfectă: nu las urme...

            Trecem aşadar la spălatul vaselor, subiect despre care iarăşi nu am prea multe să vă spun. Procedaţi ca atunci când vă spălaţi bijuteriile, de exemplu, cu câteva particularităţi. Simt nevoia să vi le prezint cu exemple pentru că tema aceasta nu e tratată deloc în cărţile de bucate şi ţin minte că m-am poticnit de multe ori când aveam de făcut aşa ceva.

A. ce şi cum spălaţi

            - spălaţi doar vasele murdare, cele curate necesită cel mult o clătire

            - nu se recomandă spălarea vaselor imediat după ce acestea s-au murdărit; vasele sclipitoare produc satisfacţii gospodăreşti, însă e păcat ca imediat după ce aţi reuşit o ciorbă bună să o aruncaţi pentru a spăla oala

            - o cratiţă este bine spălată dacă vă opriţi din frecat după ce aţi curăţat ultimul strat de resturi alimentare şi înainte de a curăţa primul strat de email / oţel înalt aliat 18/10

B. ce şi cum să nu mai spălaţi

            - dacă v-aţi săturat de această activitate cumpăraţi-vă o maşină de spălat vase

            - dacă vreţi să spălaţi vase cât mai rar, cumpăraţi multe vase şi montaţi-vă în bucătărie o chiuvetă cât mai spaţioasă** (se va umple într-o perioadă mai mare de timp)

** Pe asta am învăţat-o în bucătăria extraterestrului şapte; prima oară când am intrat acolo am crezut că am greşit încăperea: arăta ca un laborator şi pe un perete avea montată o cadă din aceea mică pentru duş, care era plină cu vase murdare; mi-a arătat apoi dulapurile pline cu veselă şi tacâmuri şi mi-a zis că aşa e mai simplu: avea suficiente cât să poată murdări non-stop, iar o dată pe săptămână venea cineva şi i le spăla...

            - dacă vreţi să nu spălaţi vase niciodată, angajaţi un om care să se ocupe de asta sau cumpăraţi numai vase de unică folosinţă; din păcate nu există oale / cratiţe / tigăi / tăvi pentru cuptor de unică folosinţă

            După ce-aţi spălat vasele mai aveţi un singur lucru de făcut pentru înlăturarea efectelor neplăcute ale gătitului: duceţi gunoiul**. Este recomandat să faceţi acest lucru seară de seară chiar dacă n-aţi gătit (resturile menajere intră rapid în descompunere şi emană un miros neplăcut). Ca să nu se strice, puteţi păstra coşul de gunoi în frigider, dar e mai simplu să-l goliţi.

** Încă nu aflasem adevărul despre numărul opt şi trăiam împreună ca o familie fericită... Terminase cu masteratul, înnopta tot mai des la mine şi ţin minte că la dus gunoiul se abonase din proprie iniţiativă; nu înţeleg ce-i plăcea atât de mult la această activitate, dar mă surprindea cât de riguros era; ziceai că e dresat să facă asta în gospodărie şi la orele 22 fix era cu găleata în faţa uşii; îmi zicea "da, mami, duc gunoiul" de parcă l-aş fi rugat eu să o facă... Nu-i spuneam nimic, era o ciudăţenie inofensivă de-a lui. Şi, oricum, aşteptam plină de încântare ceea ce urma; de când începuse să rămână peste noapte la mine şi îi observasem ţicneala cu gunoiul, performanţele sale în pat suferiseră o transformare miraculoasă.

     Până să ne încălzim un pic, doar tremurul mâinilor îi mai trăda neliniştea puberală, aveam în continuare senzaţia că iniţiez în tainele amorului vreun licean nedus la fete. Mă tot plictisea cu întrebări de genul "stai comod, mami", "aici e voie, mami", "pot să intru, mami", dar şi când începea făcea prăpăd; pe cât de nevolnic fusese înainte, pe atât de încrâncenat mă iubea acum: în cadenţă de mitralieră, trăgea neobosit rafală după rafală... Diploma de masterat, căratul găleţii de gunoi, habar n-am ce-i provocase aceasta schimbare radicală, dar ştiu că devenise în sfârşit ceea ce-mi doream: un poliţist cu "p" mare. Dacă n-ar fi fost însurat...

7.3. petele de pe haine

            Oricât aţi fi de atente, în timp ce gătiţi nu se poate să nu vă sară pe haine măcar o picătură de grăsime, suc de roşii ori ştiu eu ce altceva; acesta este motivul pentru care vă sfătuiam în urmă cu câteva pagini să nu purtaţi îmbrăcăminte de gală când faceţi mâncare. Rochia de gospodină se numeşte şorţ şi se poartă doar în bucătărie** peste hainele de casă***.

**, *** Eu am încălcat în mod repetat aceste reguli, dar a fost ceva deliberat şi, vă asigur, cât se poate de plăcut; într-o seară ţin minte că îi găteam numărului trei senvişuri cu parizer şi purtam şorţ; doar şorţ...

     Mă costumasem aşa la sugestia lui şi pe moment am avut senzaţia ciudată că tocmai s-a sfătuit cu ex-ul meu numărul doi. N-ar fi fost nicio supărare dacă ar fi discutat între ei, m-ar fi deranjat doar că nu inventează şi el un ritual amoros propriu, diferit de ce experimentasem deja cu alţi extratereştri. Nici acum nu ştiu dacă au vorbit sau nu, dar vă spun cu toată sinceritatea că n-a fost rău. Când l-am văzut cât de bine reacţionează mi-am dat seama că repetiţia nu e chiar plicticoasă. Şi, oricum, nu mai purtam mărgele, le înlocuisem cu un şorţ foarte şic, over size şi cu un decolteu adânc. Mi-l cumpărase el dintr-un sex-shop din Amsterdam...

     În plus, fie vorba între noi, cu numărul trei era mult mai bine; când punea mâna pe mine nu devenea un animal, ca numărul doi, deşi ritmurile rap sunt destul de brutale. Nu trebuia să-mi încep preludiul cu 10 minute înainte de a mă apropia de el, nu mă învineţea toată; era răbdător, jucăuş, fiecare atingere a lui era o mângâiere şi, cireaşa de pe tort, aborda sexul dintr-o perspectivă nomadă; eram mereu pe drumuri, nu aveam două trăiri extatice consecutive în aceeaşi încăpere: mâncam un senviş în dormitor, mă iubea pătimaş, mai mâncam unul la etaj, iarăşi mă iubea... Vila avea vreo 10 camere şi itinerarul nostru amoros le includea pe majoritatea. Nu mai zic de senvişurile de vară, pe care le savuram întinşi pe gresia răcoroasă din hol... În condiţiile acestea, să nu dai cina din oraş pe cea de acasă?...

            Chiar dacă nu este o costumaţie pretenţioasă, aceasta trebuie menţinută curată şi va recomand să o spălaţi ori de câte ori este nevoie. Nu neglijaţi acest aspect, intrarea în rândul gospodinelor mari nu înseamnă că renunţăm să mai fim sexy. Vă puteţi da şorţurile la curăţat laolaltă cu celelalte haine, dar e mai simplu ca atunci când au pete de grăsime să le introduceţi în cutia aceea albă, mare, din tablă, amplasată îndeobşte în baie, despre care v-aţi tot întrebat la ce foloseşte; aceea este maşina de spălat.

            Pentru început e bine să clarificăm câteva aspecte importante. Urmele de grăsime sau de orice alt aliment sunt denumite pete** doar atunci când nu mai ies la spălat; nu există detergenţi speciali pentru pete; aceia sunt detergenţi pentru tipuri speciale de murdărie.

** Singurele pete care dispar la spălat sunt cele văzute la televizor, în reclame; acelea sunt pete special antrenate şi ştiu să iasă imediat, spre deosebire de petele care apar în viaţa de zi cu zi a unei gospodine, fie ea mare ori doar mică sau mijlocie

            Ajunse aici aş vrea să vă atrag atenţia asupra câtorva diferenţe importante faţă de spălatul vaselor:

- vasele se spală în aceeaşi chiuvetă indiferent de formă, dimensiune, culoare şi felul de mâncare servit în acestea; în schimb, şorţurile se triază pe culori, materiale şi grad de murdărire;

            - exemple: nu spălaţi simultan

- şorţurile din nylon (chiar şi cele inscripţionate bbc 100%) şi cele din bumbac

- şorţurile albe şi cele viu colorate

- şorţurile murdare cu slănină de porc şi desuu-urile din dantelă purtate concomitent cu acestea;

            - excepţii: şorţurile albe pot fi spălate laolaltă cu cele îngălbenite de vreme, albul imaculat nu iese la spălat; nici gălbeneala; de asemenea, puteţi amesteca fără grijă şorţurile XL şi XXL cu cele S ori M; nici mărimea nu iese la spălat

            La acest capitol aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra unui singur lucru: nu toate hainele pe care nu le mai purtaţi din cauza grăsimii sunt pătate; nu le spălaţi inutil, unele s-ar putea să vă fi rămas pur şi simplu mici**. Din fericire, extraterestrele care au ambiţia să devină gospodine mari, mănâncă doar ce gătesc şi nu trişează pe la cine ştie ce restaurant nu păţesc aşa ceva.

** Asta n-o ştiu din experienţa mea, Doamne fereşte (am şi acum o talie de invidiat, mai ales pentru condiţia în care mă aflu), dar cunosc o extraterestră păţită; e prietena despre care v-am spus că mi l-a furat pe numărul patru şi care a făcut prostia să se mute la el acasă; la soacră-sa, mai exact, care gătea extraordinar de bine şi nu suporta ceaiul... Cinci luni de mese regulate şi hipercalorice au costat-o vreo 12 kilograme în plus, aşezate exact unde se vedeau mai rău; a trebuit să evadeze de acolo şi să adopte un regim foarte dur de ceaiuri; un an de zile s-a luptat până s-o încapă din nou hainele. Nu-mi răspunde nici acum la salut, încă mă consideră vinovată pentru că de la mine l-a moştenit pe numărul patru.