“în geanta de
laptop a fiecărei extraterestre
stă ascuns
linguroiul de Chéf”
din înţelepciunea
populară
Vă
spuneam cât de bine este să fii stăpână** în bucătăria ta. E momentul să vă dezvălui
un alt secret: în această încăpere nu eşti stăpână absolută până nu porneşti
aragazul.
** După a doua şi ultima despărţire de extraterestrul unu
am suferit groaznic. Nu înţelegeam unde greşisem şi gestul lui era cu atât mai inexplicabil
cu cât ştiam că urăşte pizza. Am pus toate cărţile de bucate la gunoi, am
sigilat uşa bucătăriei şi de nervi am luat din nou calea restaurantelor. N-am
mai călcat prin acea încăpere până într-o altă zi de toamnă târzie... Mă
combinasem deja cu extraterestrul trei. Era tot avocat, un tip super din toate
punctele de vedere; avea un corp divin: ştiţi genul de bărbat pe care orice ai
pune vine ca turnat, dar cel mai bine îi stă când nu poartă nimic; avea un chip
expresiv, era citit, orator înnăscut, spiritual, descurcăreţ şi plin de
iniţiativă în afaceri.
Surpriza cea mai plăcută apărea în pat, unde era ceva de
speriat. Vă pot spune că îi plăcea să mă iubească pe muzică nigger şi chiar făcuse
un CD al nostru, o compilaţie de rap, hip hop şi slow. Cînd mergeam la culcare,
întâi îmi zâmbea complice şi mă fixa ameninţător cu arătătorul, apoi apăsa
ostentativ butonul "repeat", dădea "play" şi mă fugărea prin
dormitor cât să se întărâte un pic. Atunci era momentul să mă împiedic... Până
să încheie ascultam CD-ul de 2-3 ori... Depăşea de departe tot ceea ce
cunoscusem până atunci în materie de bărbaţi; colegele mele erau înnebunite după
el, ajunsesem cea mai invidiată persoană din firmă...
Tocmai mă
mutasem în afara oraşului, într-o vilă cu amplasamentul ideal: de la nicio
fereastră nu vedeam ce se întâmplă în bucătăriile caselor vecine. O rupsesem definitiv
cu gospodăria (credeam eu) şi nu doream să se repete episodul din timpul
extraterestrului unu, cel cu bucătăria din blocul vecin. De altfel, nici n-aş
fi avut ce să spionez prin alte bucătării; pe acolo nu prea se gătea, era un
cartier locuit în special de extratereştri.
Din păcate, necazurile
n-au întârziat să apară; şi au venit de unde nici nu mă aşteptam: în zonă se
construia cu furie, totul în jur era un imens şantier, iar una dintre barăcile
muncitoreşti era amplasată la doar câţiva metri de gardul meu. Sâmbătă seara,
acolo se petreceau lucruri îngrozitoare: constructorii se strângeau ca
sălbaticii în jurul focului, beau, cântau şi, cel mai grav, găteau. Aduse de
vânt, efluviile grele mă tulburau îngrozitor, îmi răscoleau neplăcut toate
simţurile, aşa că închideam geamurile în grabă (am identificat aromele mai
târziu: varză călită, fasole bătută, afumătură prăjită). Ei bine, ce credeţi că
făcea numărul trei? Ploua, ningea, nu avea importanţă: exact atunci îşi găsea
el de lucru prin curte.
S-a împrietenit
cu şantieriştii, le găsea tot timpul câte ceva de reparat prin curte, şi sâmbăta
numai la baraca lor stătea, iar seara umplea casa cu miros de mâncare la cazan.
Îl puneam imediat să se schimbe şi aeriseam totul îngreţoşată: erau miasme
brute, care te duceau cu gândul la dinozauri, cretacic, homo pitecantropus... Am
făcut legătura între toate aceste lucruri abia când l-am prins lângă maşina de
spălat, la coşul de rufe. Îşi mirosea hainele de sâmbătă seara, adulmeca cu
nesaţ duhoarea furată de la oamenii grotei... Eu comandam pentru acasă cele mai
fine specialităţi, ajunsesem să primesc mâncare par avion de la firme pariziene
de catering, doar-doar va fi mulţumit, iar el tot la mâncare de cazan tânjea. Cine
să-i mai înţeleagă pe bărbaţi?
Ce am făcut eu?
Cel mai înţelept lucru cu putinţă! Nu meritam să-l pierd, un amant aşa de bun încă
nu întâlnisem. Am pus din nou stăpânire pe bucătărie şi am trecut la feliat
pâine. Parizerul l-am păstrat ca rezervă strategică pentru eventuale momente de
criză, dar ca supliment i-am gătit din prima ceai la plic.
Ne
întoarcem la aragaz. Parcă nu-mi vine să cred că am ajuns cu teoria atât de
repede la această maşinărie. Mie mi-a luat aproape un an ca să îndrăznesc să-l
folosesc în mod intensiv. Pentru început este bine să lămurim câteva aspecte
tehnice cu privire la acest aparat extrem de util, dar teribil de complex.
- aragazul este de obicei o
cutie de tablă cu înălţime de cel mult un metru, care are în partea superioară
nişte chestii rotunde pe unde iese flacăra, denumite ochiuri
- dacă vă este greu să identificaţi
utilajul, căutaţi-l sub hotă
- ochiurile aragazului nu încep
să degaje căldură decât dacă sunt aprinse şi se răcesc numai după ce sunt stinse
- fiecărui ochi de aragaz îi corespunde
un robinet de gaz; pentru că ochiurile formează de obicei un poligon, iar
robinetele sunt dispuse în linie pe partea frontală a aparatului, corespondenţa
între un robinet şi ochiul pe care îl comandă este figurată lângă robinet; este
vorba de o schiţă din care la prima vedere nu pricepeţi mare lucru; analizaţi-o
cu atenţie, pentru că de înţelegerea acesteia depinde nu doar succesul de gospodină,
ci şi integritatea clădirii în care locuiţi şi chiar viaţa voastră
- de cele mai multe ori numărul
robinetelor de gaz (R) se calculează după următoarea formulă:
R =
G + 1,
(unde G = numărul ochiurilor de aragaz)
!!! FOARTE IMPORTANT: nu vă jucaţi**
la robinetul "+ 1" din formulă, nu este de
rezervă; de acolo porniţi gazul în cuptor!
** Primul meu contact cu aragazul a fost seducător... Îl cunoşteam
de puţin timp pe extraterestrul numărul unu. Pusesem ochii pe el la o negociere
de contract şi-l tot chemam pe la firmă pentru consultanţă comercială. Era un tip
cu adevărat frumos, pe stradă până şi bărbaţii se uitau lung după el. Avea o
piele fină şi un miros delicios, ca de prăjitură; îţi venea să-l mănânci, nu
alta. Avea şi nişte buze cărnoase, frumos conturate şi se tundea periuţă ca un
puşcaş marin. Şi statura îi era de şef de pluton, iar prezenţa lui inspira
calm, echilibru, dar şi putere, capacitate inepuizanbilă de luptă...
Ne-am dat prima
întâlnire informală în oraş, însă ne-a prins o ploaie torenţială şi i-am propus
să ne refugiem la mine acasă. A aruncat ochii prin apartament şi s-a grăbit să-mi
facă un compliment: frumoasă locuinţă, după chipul şi asemănarea stăpânei... Ce
să-ţi zic, ce texte... Avea însă dreptate. Eu eram bine, deşi nu mă aranjasem mai
deloc, dar apartamentul chiar că era superb, mă costase o avere.
(Mi-l decorase
un fost iubit din perioada pre-gospodărească. Acum e mare designer şi cam homo.
Pe vremea aceea încă era de-al nostru, hetero, şi ţin minte că ne-am iubit
nebuneşte; îi dădusem cheia îndoită şi ruginită a unui apartament abia
cumpărat, murdar, vechi şi urât mirositor, iar după trei luni îmi înmâna o
cheie nou nouţă de la un apartament de vis, mobilat şi utilat ca-n reviste. Singurul
lucru neschimbat era adresa. Se ocupase de tot, de la proiectul de amenajare şi
cumpărarea celor necesare până la angajarea şi verificarea muncitorilor. Aşadar,
laudele la adresa locuinţei chiar erau meritate).
I-am zis numărului
unu să-şi ia o bere din frigider până pun eu florile în vază (în acea vreme mai
erau şi extratereştri galanţi, nu dispăruseră ca specie). Nu vedeam ce face,
dar l-am auzit spunând "ce frigider ciudat ai", apoi "e întuneric,
nu-ţi merge becul" şi în cele din urma "nu ai bere, în frigider e
doar o tavă goală". Când m-am uitat, mi-am dat seama că prostuţul de el căuta
berea în maşina de spălat vase (amplasată dintr-un moft artistic al designerului,
credeam eu atunci, chiar sub hotă). Am râs împreună de designer, dar şi de confuzia
pe care o făcuse numărul unu, i-am dat o bere şi i-am prezentat maşinăria. Am
ridicat capacul, i-am aratat cele patru talere de deasupra, unde bănuiam că se
pun vasele la uscat, i-am explicat că cel cu diametru mai mare este pentru
farfurii, iar cel mai mic - pentru pahare, apoi am vrut să o încercăm. Ne-am
jucat noi la butoane, dar nu pornea decât uscătorul de vase. Fâsâia şi mirosea urât,
aşa că am renunţat. Ne-am amuzat mai departe pe tema nepriceperii bărbaţilor în
domeniul casnic, am mai improvizat eu câteva teorii gospodăreşti, ca să vadă
cât de bine mă pricep, am râs mult şi ne-am simţit minunat... În noaptea aceea
a dormit la mine (vorba vine a dormit, dimineaţă eram frânţi: făcusem de câteva
ori drumul până în al nouălea cer şi înapoi... mă abţin cu greu să mă laud cu
clipele înălţătoare pe care mi le-a dăruit), iar după o săptămână şi-a adus şi
bagajele.
Am aflat mai
târziu că nu am maşină de spălat vase şi că mirosul urât venea de la gazul
metan, dar asta contează prea puţin. Aragazul acela unise două destine. Culmea
ironiei, acelaşi aragaz ne-a şi despărţit. Mai exact, ciorba gătită pe el...
Chibrit
sau aprinzător, robinet de gaz deschis (rotirea mâinii se face ca la demachierea
ochiului stâng / a celui drept, diferă de la aragaz la aragaz), focul este
aprins, suntem gata să facem un pas extrem de important în viaţa unei aspirante
la statutul de gospodină: tratăm termic alimentele. Pentru ca această operaţiune
să decurgă fără incidente este bine să punctăm de la început două reguli esenţiale:
- porniţi hota
- procuraţi-vă alimentele pe care vreţi să le trataţi
termic înainte de a aprinde focul
Memoraţi-le şi respectaţi-le cu sfinţenie! Insist şi
poate vă par exagerată, dar ştiu despre ce vorbesc. Am auzit de numeroase
cazuri triste, chiar dramatice, de extraterestre ori gospodine mici sau
mijlocii dornice să devină gospodine mari, al căror elan a fost tăiat de primele
nereuşite** în faţa aragazului.
** Mi s-a întâmplat chiar mie pe la începutul uceniciei,
când i-am promis numărului doi (cel cu MBA la Paris) că-i fierb un ou. Am pus
ibricul pe foc, oul în ibric şi abia atunci am văzut că n-aveam în ce să-l
fierb: sticla de apă minerală era aproape goală. I-am zis că mă duc până la
magazin, m-am îmbrăcat, m-am aranjat un pic (nu puteam pleca la cumpărături fără
să arăt şi eu cât de cât) şi, când să ies pe uşă, am văzut gri în faţa ochilor...
Dupa ce eu am
aerisit bucătăria, iar numărul doi s-a dus prin vecini ca să-i liniştească în
privinţa norului de fum, am făcut bilanţul: ibricul, galben când îl cumpărasem,
devenise negru. Oul, alb când îl pusesem în ibric, devenise maro închis. Iar bucătăria,
bleu când o preluasem de la zugravi, devenise cenuşie din cauza fumului... Bineînţeles
că, neatent ca toţi bărbaţii, nu pornise hota. Şi-i spusesem că plec, era clar
că el rămâne “in charge” până la revenirea mea... Cel mai rău mi-a părut că am afumat
ireparabil un tablou cumpărat de pe malul Senei. Era o reproducere ieftină după
nu ştiu care pictor celebru, un far pe o faleză; nu prea îmi plăcea, dar începusem
să mă simt în siguranţă ştiindu-l că mă călăuzeşte de acolo, de lângă aragaz.
Reţineţi
că dacă vreţi să puneţi ceva pe foc este bine să planificaţi totul în amănunt
astfel încât să evitaţi incidentele. Înainte de a fierbe ceva asiguraţi-vă că aveţi
aragaz, chibrituri, un vas pe care să-l puneţi pe foc şi măcar apă, dacă nu şi alimentele
respective. Dintre numeroasele recipiente aflate în bucătărie doar o categorie
aparte se pretează la contactul cu flacăra deschisă. Nu puneţi pe foc sub nici
o formă:
- ceaiul ori cafeaua turnate deja în pahare / ceşti
- mâncarea chinezească din farfurie / cutie
- pizza rece, indiferent de ambalaj
- senvişuri, produse de patiserie / cofetărie indiferent
de conţinut
Ca
regulă generală e bine să ştiţi că între produsul care trebuie încălzit / fiert
şi sursa de căldură (flacăra aragazului) trebuie să existe un recipient metalic
(oală, cratiţă, tigaie, ibric etc). O alta regulă importantă este următoarea:
puteţi încălzi pe aragaz ori lichide, ori corpuri solide cufundate în lichide. Asta
înseamnă că toate** alimentele solide (ou, carne, paste etc) trebuie plasate întâi
în apă / ulei / lapte / alt lichid şi abia după aceea pe foc.
** Excepţii: laptele din cutie se poate încălzi fie sub
formă lichidă (turnat direct în ibric), fie ca un corp solid (plasaţi cutia în
oala cu apă); senvişurile nu se încălzesc plasate în apă
Acum, că
am prezentat principiile generale care guvernează această activitate, trecem la
sfaturi practice. Începem cu ceva uşor: ceaiul.
Ceaiul este
un preparat culinar cu care vă confruntaţi în special acasă, unde n-aveţi pe
cine să rugaţi să vi-l facă. Pentru pregătirea ceaiului este bine să aveţi la
dispoziţie aragaz, apă, un vas în care să o fierbeţi, ceai, zahăr / îndulcitor şi,
după gust, lămâie sau lapte. Aragazul, apa, ceaiul şi vasul sunt obligatorii,
restul sunt opţionale. Se fierbe apa, se adăugă plicul de ceai, se îndulceşte
(nu e necesar să încălziţi zahărul înainte de a-l pune în ceaşcă) şi se serveşte.
Simplu şi gustos.
Odată ce
aţi reuşit să faceţi un ceai** sunteţi gata să realizaţi şi un preparat mult
mai complex, dar la fel de accesibil: supa / ciorba la plic. Necesarul este identic,
modul de preparare - similar, doar recipientul în care se serveşte este în general
altul: farfuria adâncă.
** Gătisem deja multe ceaiuri la viaţa mea, dar niciunul
nu a fost atât de bun ca primul băut alături de extraterestrul patru; pe acesta
l-am cunoscut când iubirea cu numărul trei ajunsese la apogeu, în perioada
parizerului, aşa că o relaţie cu el nu era de perspectivă imediată; recunosc
însă că mi-a făcut o impresie foarte bună, aşa că i-am pus bine cartea de
vizită.
Am dat de el,
mai precis peste el, tot la piaţă; eram ucenică într-ale cumpărăturilor şi
studiam tarabele zilnic; tocmai parcam cu spatele când i-am înfundat o portieră;
s-a dat jos din maşină, m-a studiat din cap până-n picioare şi m-a invitat politicos
la tratative într-un un local şic din zonă.
Deşi inima mea îi aparţinea numărului trei, nu l-am putut
refuza: era un veritabil bărbat de lux, genul pe care ţi-l doreşti din secunda
în care-l vezi: trăsături fine, dar deloc efeminate, înalt, subţire, păr şaten,
ochi calzi, braţe puternice şi degete fine, făcute special pentru mângâieri... Despre
unghiile lui frumoase vă pot spune doar atât: erau aproape la fel de bine
îngrijite ca ale mele... Ce mai, un play-boy adevărat.
Mai tânăr ca mine cu vreo 6 ani, îşi propusese să facă
MBA-ul la Viena şi tocmai debutase în business: avea un part-time job ca junior-assistant-consultant
la o multinaţională. Am băut împreună trei ceaiuri şi am pălăvrăgit
vreo oră, mai mult în engleză, să nu ne înţeleagă fraierii de la mesele vecine.
Cred că avea calităţi de medium, citea în sufletul meu ca într-o carte
deschisă; era primul bărbat care mă descifra dintr-o privire, nu-mi arunca
nişte complimente gratuite doar ca să mă cucerească; abia dacă ne aşezasem la
masă când mi-a zis că-n ochii mei vede Parisul. Şi n-o ştia de la mine, până
atunci vorbise doar el, eu nici n-apucasem să mă prezint. Mi-a aproximat relativ
corect şi măsurile, 89,5 / 59,7 / 89,3, nu s-a aruncat ca alţi extratereştri să
mă flateze cu şablonul 90 / 60 / 90. M-am simţit în sfârşit apreciată pentru
ceea ce sunt cu adevărat şi i-am rămas profund recunoscătoare.
Şi-a reparat
portiera pe casco, iar eu i-am promis că-l sun; peste câteva luni am fost
forţată de împrejurări să o fac.
Ne
întoarcem la preparatele noastre şi analizăm aspectele comune, dar şi diferenţele
notabile între ceaiul la plic şi supa / ciorba la plic.
- ceaiul se introduce în apa clocotită împreună cu
ambalajul; de reţinut: singurul ambalaj folosit la preparare este plicul; nu
fierbeţi şi cutia în care se găseşte acesta
- reţeta se schimbă radical în cazul supei / ciorbei la
plic**; aici, oricât aţi fierbe plicul cu concentrat de supă / ciorbă, tot apă
chioară vă iese (viu colorată – în cazul plicurilor inscripţionate în culori
vii); cel mai bine e să adăugaţi în apa clocotită doar conţinutul plicului, iar
ambalajul să-l aruncaţi la gunoi
** Atât la ceai cât şi la supă / ciorbă concentraţia preparatului
depinde de numărul plicurilor folosite; pentru un ceai tare se folosesc două
sau mai multe plicuri la fiecare ceaşcă de apă; supa şi ciorba nu se fac mai
tari sau mai slabe; acestea trebuie să iasă bune, de aceea vă recomand să respectaţi
indicaţiile producătorului cu privire la cantităţi
Odată ce
aţi reuşit să gătiţi ceai şi supă la plic, v-aţi putea considera calificate să
faceţi şi compot, dar eu vă sfătuiesc să vă abţineţi, cel puţin deocamdată.
Pentru această reţetă trebuie să cumpăraţi fructe şi nu cred că sunteţi destul
de pregătite. Aşteptaţi să mergem din nou în piaţă şi ne consultăm la faţa
locului. Pe mine, o eroare** comisă în zona tarabelor de fructe m-a costat un
extraterestru foarte preţios.
** Eram în perioada numărului trei şi toate meniurile
aveau ca numitor comun întărirea organismului... Simt că ne cunoaştem deja foarte
bine, suntem ca nişte prietene la o şuetă, pot să vă fac şi câteva confidenţe
mai intime. V-am povestit deja că îi plăcea să mă iubească pe muzică nigger. Ca
să înţelegeţi mai bine relaţia noastră, vă mai spun că funcţiona ca un automat
de plăceri: tu bagi fisa, de restul se ocupă el. Fisa era CD-ul nostru...
Venea în pat şi începeam încălzirea. Credeţi-mă, n-am
întâlnit bărbat mai meticulos ca el la acest capitol... Apoi începea recitalul.
Totul debuta cu o furtună de vară, una care răvăşeşte totul în cale, îţi oferă
cel puţin două trăiri extatice şi te face să exclami năucită: "Doamne,
ce-a fost asta!". După furtună venea o ploaie vioaie de primăvară, mai blândă
ca furtuna, dar nesfârşită, din aceea care-ţi dă fiori din cap până-n picioare.
Aici nu ştiu de câte ori atingeam culmea plăcerii. Am tot încercat să număr,
dar întotdeauna le pierdeam şirul. Totul culmina cu "la pièce de résistance", o repriză de ploaie
mocănească în tempo rar, monoton, dar tocmai prin asta răscolitoare, care te
pătrunde până la oase... Ajungeam atunci într-o fază în care nu mă mai adusese
niciun bărbat. Încetul cu încetul mă condensam, partea din mine care nu
participa la luptă se evapora, nu mai rămânea decât esenţa, zona afectată de
intemperii; la asta mi se reducea toată fiinţa, acolo mi se concentrau toate
simţurile şi fiecare explozie în parte mă aducea în pragul dezintegrării... Ce
să vă mai spun, îmi pierdeam controlul rău de tot...
........................................................................................................................................
A trebuit să mă opresc din scris şi să fac un duş rece. Cu
ochii plini de lacrimi şi palmele transpirate nu pot scrie la calculator...
Revin, aşadar, răcorită un pic, la povestea despre fenomenalul extraterestru cu
numărul trei. Nu ştiu de unde avea atâta vigoare, dar vă puteţi gândi la el ca
la monumentul amantului necunoscut. Credeţi-mă pe cuvânt, eu îl cunosc. O
prietenă calculatoristă îi şi găsise o poreclă greu de pronunţat, dar care i se
potrivea ca o mănuşă: "Ctrl Y"... Bănuiesc că vă daţi seama şi de ce m-am
mutat de la bloc în perioada numărului trei; nu mai suportam să-mi tot sune
poliţia la uşă în toiul nopţii; de fiecare dată când mă iubea se găsea câte un
vecin mai sperios, care să apeleze la 112 şi să reclame că sunt măcelărită la
mine în casă...
Răbufnirile
acestea supranaturale se succedau o dată la două-trei nopţi, iar a doua zi după
eram cu fizicul la pământ: groaznic de răguşită, nu înţelegeam nici eu ce spun,
febră musculară peste tot, dureri de încheieturi... Pe de altă parte, îmi
sclipeau ochii de atâta satisfacţie. O remarcau şi colegele. Nu mai puteau de
invidie, dar fiind vorba de aşa ceva lăsau deoparte sentimentele personale şi,
cu speranţa declarată că un exemplar din specia lui va ajunge vreodată şi în
patul lor, mă sfătuiau cum să întreţin mai bine acele fenomene atmosferice
minunate: ce să-i dau de mâncare, ce băuturi să-i cumpăr, cât să-l pun la
treabă şi cât să-l las să se odihnească...
O prietenă,
care la vremea aceea se iubea cu un fotbalist celebru şi devenise expertă în
meniuri bogate în vitamine, tocmai mă sfătuise să-i ofer fructe exotice: cât
mai des şi cât mai exotice. Pe ea nu o ajutau, nu o văzusem niciodată dărâmată
şi cu ochii sclipitori, dar mi-am zis că teoria o fi bună, nu strică să o probez.
Chiar în acea seară m-am dus în piaţă cu gândul să cumpăr tot ce găsesc pe
tarabe. După ce m-am încurcat de câteva ori în denumiri, am început să arăt cu
degetul ce doresc şi să-mi limitez replicile la cantităţi. Am luat două
portocale, două banane, două rodii plus multe alte perechi de fructe exotice
apetisante, un tub de frişcă (sunt Berbec, am o doză considerabilă de
creativitate nativă, la o adică pot îmbogăţi şi eu o reţetă) şi m-am dus acasă
liniştită că am cu ce să-l vitaminizez pe numărul trei cel puţin două săptămâni.
Prima seară a
fost de kiwi; i-am servit fructele în patul înconjurat de lumânări aprinse; nu
vă spun ce jocuri a inventat cu feliile până să le mâncăm; în următoarea seară
- banane; yummy-yummy, încă o noapte tulburătoare; a treia zi am luat o pauză,
iar în a patra a căzut cerul pe mine; în sensul rău, de data asta. Oricât aş
vrea, nu-mi pot şterge din memorie aceste amintiri...
Eram în bucătărie, spălam fructele cu apă călduţă şi cu gândul
la ce jocuri o să mai inventeze; erau lunguieţe cam ca bananele, mai subţiri la
virf, mai groase la coadă şi erau foarte coapte, roşii ca focul; le-am tăiat
felii, am dat seminţele deoparte şi i le-am servit la pat; de data asta fără
lumânări, ca să nu dăm foc la casă; stinsese deja lumina cînd m-a întrebat ce
avem în meniu, iar răspunsul s-a pierdut undeva între buzele lui; m-a umplut de
felii din cap până-n picioare, apoi a pescuit una şi a băgat-o în gură; când a
urlat ca scos din minţi am crezut că-şi prinsese din nou degetele de la
picioare în sertarul de sub pat, cel pentru lenjerie; din păcate, nu era asta. A
îngăimat un singur cuvânt: ustură!
Suferinţă ca aceea nu cred că există pe lume: a început
să alerge prin cameră şuierând ca o locomotivă; şi-a dus mâna la ochi, dezastru:
au ţâşnit lacrimile ca din arteziană; eu nu înţelegeam ce i se întâmplă, mi s-a
făcut frică şi am început să plâng, dar imediat m-a luat şi pe mine usturimea,
parcă-mi ardeau ochii... Ne-am zvârcolit în pat frecându-ne pe mâini şi pe ochi
(el, şi pe limbă) cu o cârpă înmuiată în apă rece, dar în scurt timp mi-a luat
foc şi pielea, parcă eram stropită cu acid! Dracu' îl pusese să împrăştie
feliile acelea pe mine... Când n-am mai rezistat, am sunat salvarea şi le-am
zis că ne-am otrăvit...
Am plătit
intervenţia pentru că nu intra în categoria urgenţe, dar măcar ne-au dat nişte alifii
calmante. Doar norocul a făcut să nu ajungem de râsul lumii întregi: echipe de
ştiri de la vreo trei televiziuni se instalaseră deja în faţa vilei. Când l-au
chemat prin staţie la altă intervenţie, medicul a comentat sec spre asistentă:
"sper să n-avem tot jocuri erotice cu ardei iute"...
Trei zile am
pătimit; vă daţi seama că ne-am luat concediu, nu puteam merge la serviciu în
halul ăla; iar când i s-au mai potolit usturimile a zis că se duce un pic până
acasă... Încă mai am lucrurile lui pe undeva prin debara; şi-a vândut apartamentul,
şi-a schimbat numărul de mobil, a plecat din oraş, din ţara, cine ştie? Ce să
vă mai spun: fructele pe care nu le cunoaşteţi nu sunt neapărat exotice, s-ar
putea să fie legume; mai bine întrebaţi.
Deşi în viaţa
de zi cu zi lucrurile sunt mai complicate decât pe hârtie, facem acum încă un
pas mare şi ne vom ocupa de hrana gătită** pe aragaz. S-ar putea să vă sperie
trecerea bruscă la alimente tratate termic, dar eu cred că sunteţi pregătite.
** Ştiu că aţi dat de greu, ştiu şi ce gândiţi în acest
moment: dacă iubiţii noştri ne pot asigura o viaţă sexuală minunată doar cu
pâine şi parizer, ce sens are să ne mai complicăm? De ce să ne batem capul cu
ceai, supă la plic, ouă fierte? M-au frământat şi pe mine aceste întrebări, am
căutat şi eu o ieşire alternativă din această dilemă, dar nu există altă cale.
Munca în gospodărie este exact ca epilarea cu ceară; în primii
ani de viaţă rămâne un concept cu totul străin de persoana ta; la o anumită
vârstă conştientizezi că există, îţi creezi un model mental pentru această procedură
şi te miri că o adultă întreagă la minte se supune caznei de bunăvoie; vine
însă vremea când te apucă şi pe tine frenezia masochistă. Intri în horă şi nu
mai ai cale de întoarcere: joci. Şi n-ai încotro, activitatea de gospodină este
parte integrantă a preţului plătit ca
să devenim eligibile în ochii extratereştrilor.
Când se combină
cu noi, aceştia acceptă înţelegerea tacită că ne vor fi alături la bine şi la
rău; binele la care se gândesc ei se petrece în cel mai fericit caz de trei-patru
ori pe săptămână şi de cele mai multe ori se termină mai rapid decât ne-am dori
noi; în rest e răul, care pândeşte la tot pasul: dimineaţa, la dejun, la cină. Şi
la primul semn de rău cu toţii dau dovadă de laşitate şi se gândesc cum să dispară
mai elegant.
Cred că
extratereştrii sunt programaţi genetic să ne aprecieze numai pe considerente
legate de perpetuarea speciei; nu contează că avem cea mai bună educaţie, că
suntem manageri, că primim salarii enorme. Criteriile după care ne evaluează ei
sunt altele. Putem face o ciorbă? Putem deveni garantele securităţii alimentare
într-o familie? Pe scurt, suntem gospodine?
Ne luăm
inima-n dinţi şi trecem la treabă. Ouăle sunt un bun început, de aceea vă ofer
câteva sfaturi care să vă uşureze munca. Cele mai multe sunt sfaturi practice,
pentru că expozeul teoretic conţine o simplă clasificare:
- ouăle fierte pot fi:
- tari (grad de dificultate -
easy)
- moi (grad de dificultate - normal)
- cleioase (grad de dificultate
- hard)
Practic,
situaţia se complică puţin:
- pentru a găti ouă fierte aveţi nevoie de următoarele:
- ouă proaspete
- apă
- un ceas
- un recipient metalic în care
să le fierbeţi
- o sursă de căldură
- cineva care să le mănânce rapid
**
** Extraterestrul numărul unu a păţit-o urât de tot cu
nişte ouă pe care nu le-a mâncat la timp... Tocmai ne împăcaserăm şi ne retrăiam
dragostea la intensitate maximă, dar o delegaţie de o lună în State l-a luat din
nou de lângă mine. De dor îi fierbeam zilnic câte un ou. Nu puteam să gătesc pâine
cu parizer, mă excitam îngrozitor şi mă umfla plânsul din senin.
Când s-a întors
era delicios: bronzat, cu nişte cearcăne sexy (de la diferenţa de fus orar) şi vorbea
deja cu un uşor accent american. Prima lui întrebare a fost despre progresele
mele culinare; i-am arătat mândră cele peste 30 de ouă fierte în lipsa lui şi aliniate
frumos pe calorifer ca să rămână calde; noroc că eu eram mai ispititoare...
Vreo două ore ne-am
potolit dorul unul de celălalt, apoi a cerut time-out pentru realimentare; o fi
nimerit oul fiert imediat după ce-l condusesem la aeroport, nu ştiu, cert e că
neatenţia l-a costat scump. Trei zile n-a fost om: stătea cât era ziua de lungă
ori la toaletă, ori ghemuit pe fotoliu, cu ochii în televizor, la filmele lui
horror; bea ceai, nu mânca nimic şi nu scotea o vorbă; cu mare greutate l-am
pus înapoi pe picioare şi au trecut săptămâni bune până să poată privi un ou fără
să verse...
Mă
întorc la sfaturile practice şi mă grăbesc să vă divulg câteva din secretele
fierberii ouălor:
- deşi ouăle crude sunt moi, un ou moale în sensul
acceptat de bucătăria modernă este cel clocotit cca. 3 minute
- oul cleios se obţine foarte greu; ca să faceţi economie
de timp vă sfătuiesc să nu vă puneţi mintea cu acest preparat; eu n-am reuşit
niciodată să fac aşa ceva, nu mă bag
- un ou tare se obţine prin doua metode:
- fierberea cca 10 minute a unui
ou crud
- fierberea cca 7 minute a unui
ou fiert moale, cu condiţia ca în
prealabil să
fiţi în stare să preparaţi aşa ceva
- menţiune importantă: timpul
de fierbere e acelaşi indiferent de numărul ouălor; exemplu practic: 6 ouă tari
se fierb tot în 10 minute, şi nu într-o oră, cum aţi putea deduce la o analiză
superficială**
** O asemenea eroare am făcut eu când am fiert pentru prima
oară în viaţă patru ouă simultan. Trăiam pe atunci cu numărul trei şi, sub
presiunea mirosurilor barbare venite din baraca de lângă casă, renunţasem la mâncarea
furnizată de restaurante şi firmele de catering; odată declanşată criza,
trecusem la planul "b" şi încercam să-l răsfăţ cu cele mai
sofisticate senvişuri de care eram capabilă. O perioadă totul a mers mai mult
ca perfect: ziua ne sunam din oră în oră, şuşoteam despre nebuniile pe care
urma să le facem acasă şi, când se putea, ne întâlneam chiar şi în pauza de prânz.
Ne refugiam în dormitor, prizam câte o sută de grame de parizer şi ne pierdeam
câte o oră unul în braţele celuilalt. Mezelurile făceau minuni în cuplul
nostru, dar ştiţi cum sunt extratereştrii: pretenţioşi, mofturoşi, greu de
mulţumit...
Numărul trei a
forţat trecerea la o nouă generaţie de meniuri în cel mai perfid mod cu putinţă;
într-o seară, fenomenele atmosferice minunate din patul nostru au suferit o
schimbare dramatică: n-a mai fost nici furtuna de vară, nici ploaia vioaie de primăvară,
nici mocăneasca de încheiere, ci doar o ploicică tristă şi fără chef; se
declanşase din senin şi se oprise imediat, nici n-apucase să mă ude; numărul doi
mai făcea din acestea, pe la începutul relaţiei chiar foarte des, dar la
numărul trei era ceva nou şi prevestea încă o criză majoră. A doua zi dimineaţă
a muşcat de două ori din senviş, apoi l-a lăsat în farfurie; seara - secetă. Următoarea
dimineaţă l-am găsit pe şantier, lângă baracă. Îi trezea pe muncitori, îi zorea
să-şi încălzească mâncarea şi să vină, că are o urgenţă acasă. Inventase o prostie
cusută cu aţă albă, că ar fi apărut nu ştiu ce fisuri în tencuiala de pe
garaj...
Nu mi-a trebuit
mai mult: dacă nu era în stare să aprecieze eforturile mele şi se ducea cu
noaptea în cap la baraca muncitorilor pentru un damf de varză cu carne, ei bine,
eram şi eu în stare să-i ofer aşa ceva. Ca să evit un embargo sexual cu efecte
devastatoare, chiar în acea dimineaţă m-am mobilizat şi i-am fiert nişte ouă.
Mi-am dat seama că am exagerat cu fiertul abia când le-am scăpat pe jos: au
sărit pe gresia din bucătărie ca mingile de ping-pong...
Ouăle
tari se obţin relativ uşor, în domeniul ouălor cleioase v-am spus că nu mă bag,
dar vreau să vă ajut măcar la ouăle moi. Pentru a găti aşa ceva aveţi nevoie de
multă răbdare, de foarte multe ouă şi de cheia succesului care, vă spun eu, e timingul.
În timp ce fierbe apa există un moment** unic în care oul e moale. Ţineţi cronometrul
la îndemână şi porniţi-l exact când dă apa în clocot. Nu am menţionat, dar
presupun că aţi înţeles din ceea ce am spus mai devreme: ouăle sunt deja în ibric.
După 3 minute, gata: aveţi oul mult dorit.
** Modul în care se ajunge la rezultatul ideal diferă de
la extraterestră la extraterestră; eu, după ce am acumulat suficientă experienţă
în ratarea ouălor fierte, am reuşit rapid să desluşesc secretul; nu al ouălor
moi sau cleioase, ci al omletei, dar tot un secret e şi acesta.
Nu încheiem
capitolul fierberii până nu vă spun şi secretul pastelor făinoase**. Reţeta "paste
cu brânză" este printre cele mai accesibile şi vreau să mă asigur că puteţi
prepara aşa ceva înainte de a trece la următorul capitol. Ca şi în cazul
ceaiului, vă trebuie apă, un recipient metalic, o sursă de căldură şi paste
nefierte. Acestea se adăugă în apa clocotită şi se fierb exact atât timp cât scrie
pe ambalaj, apoi se scurg şi se adaugă brânza. Simplu ca bună ziua! Singura
problemă care apare aici este de ordin estetic: la fierbere, pastele (spaghete, macaroane,
melci, scoici etc) se lipesc între ele.
** Dacă tot veni vorba, să ştiţi că în background-ul meu
de gospodină pastele au o semnificaţie specială. În seara când am gătit prima
oară spaghete m-am unit spiritual cu extraterestrul numărul unu...
În acea după
amiază tocmai trecuse pe la mama lui pe acasă, de unde adusese o oală cu sos
pentru paste. A pus-o pe masă şi mi-a zis că n-am decât să fierb nişte spaghete
şi vom avea o cină de nota zece...
Ţin minte că, de
câte ori mă vedea, soacră-mea (pot să-i zic aşa, atâtica a lipsit să devenim
rude în mod oficial) îmi spunea pe un ton glumeţ, în care avea grijă să strecoare
o doză infimă de reproş, că băiatul ei e tot mai slab. De fapt spunea că slăbim
amândoi, dar eu ştiu unde bătea... Nu era adevărat, zilnic îi găteam cel puţin
câteva felii de pâine, dacă nu chiar senvişuri, dar ea transformase această
replică în formulă de salut şi devenise agasantă. În plus, ori de câte ori
putea îmi sabota cinele pregătite cu trudă. Găsea tot felul de pretexte ca să-l
ademenească pe la ea şi să-l îndoape cu mâncare, iar când ajungea acasă se uita
indiferent la pâinea feliată de mine sau, mai rău, la senvişurile cu parizer. Când
n-avea timp să zăbovească pe la ea, pleca de acolo încărcat ca o furnică: îi
umplea o geantă cu mâncare gătită, încălzită, numai să o aducă acasă şi să mănânce.
M-am trezit aşadar
cu sosul pe masă, doar pastele mai lipseau. Ei bine, aici am intervenit eu.
Fusesem sfătuită de o prietenă, aşa că am fiert spaghetele pe rând, ca să nu se
lipească; prima, a doua, pe a treia am ars-o pe jumătate... Pe la a şaptea mă plictisisem
deja: opt minute de clocotit pe o parte, o întorceam pe cealaltă parte, mai
clocoteşte-o opt minute, plus cât îmi mai lua să le pescuiesc din oală... Mult
după miezul nopţii fiersesem deja 12 spaghete şi am hotărât că ne ajung; m-am dus
şi m-am aranjat un pic, apoi l-am trezit şi i-am oferit o cină caldă la pat,
aşa cum visasem de atâtea ori. De emoţie uitasem cu totul de sos, dar nici el
nu şi-a amintit. Buimac, a luat felia de pâine de pe tavă, a muşcat cu poftă, a
apucat cu lingura spaghetele 2, 6 (şi asta era un pic arsă) şi jumătate din 11
(nu ştiu cum, dar se rupsese), mi-a cerut apă şi s-a culcat la loc satisfăcut
ca după un ospăţ pantagruelic. Atunci am realizat că sunt în stare să fac un bărbat
fericit şi ca gospodină şi am decis că el îmi este alesul. Păcat că după o săptămână
a cedat psihic şi a fugit cu alta...
