9. roadele victoriei

  

            Singura întâmplare semnificativă din bucătăria mea după momentul confirmării oficiale ca expertă în arta culinară este şi cea care mi-a schimbat viaţa. Mai precis, starea civilă. Aici pot spune că mi-au fost confirmate în sfârşit toate teoriile cu care jonglasem mental până atunci, teorii care
legau indisolubil, printr-o relaţie de proporţionalitate directă, succesul matrimonial de talentul gospodăresc. Am împuşcat atunci doi iepuri dintr-un foc: mi-am luat revanşa faţă de soarta crudă şi mi-am validat în sfârşit teza potrivit căreia ca să-ţi împlineşti viaţa e imperios necesar să treci prin bucătărie.

            Totul a început cu un meniu oarecum banal pentru o gospodină mare, aşa cum devenisem, dar de excepţie pentru o extraterestră. Eram undeva pe la mijlocul săptămânii şi aveam în plan câteva preparate de rutină, ceva nesofisticat: o ciorbiţă de legume (era vară), o tocană de miel (mai aveam în congelator o pulpă rămasă de la sărbătorile de Paşte), iar la desert făceam o tartă simplă cu fructe (se încheia sezonul de căpşuni). Totul, de dragul numărului zece**, care urma să se întoarcă în ţară de la un târg de aplicaţii soft pentru gestionarea stocurilor.

** Manager de nivelul meu la altă multinaţională, fost sportiv de performanţă, cu un MBA făcut la Boston şi un altul la Londra, cu statură impunătoare, tipul nordic, blond cu ochi albaştri (el chiar era născut undeva prin nord, pe lângă Botoşani), lider al generaţiei sale prin toate şcolile pe unde trecuse... Sper că puteţi vizualiza exemplarul, vă daţi seama că era perechea ideală pentru mine, mai ales după ce devenisem gospodină mare... Mi-l prezentase o prietenă, teribil de îngrijorată de starea mea sufletească. La acea vreme ajunsesem să mă întâlnesc cu numărul nouă sporadic (şi numai pentru activităţi sportive, dacă mă înţelegeţi), aşadar eram ca şi singură...

     Numărul zece tocmai divorţase. De fapt, îl părăsise nevasta... Câtă minte poate avea o femeie care lasă din mână un asemenea bărbat?... Ce să vă spun, între noi a fost o dragoste fulgerătoare. În cafeneaua unde am făcut cunoştinţă s-a făcut brusc linişte; câteva minute bune am stat ca împietriţi, cu privirile unite pe deasupra mesei, uşor nedumeriţi, de parcă ne căutaserăm de când lumea şi acum, când în sfârşit ne întâlneam, nu ne venea să ne credem ochilor. Prietena noastră comună, cea care ne aranjase întâlnirea - o combinatoare profesionistă de suflete singure - nu înţelegea ce se întâmplă şi era tot mai stânjenită, interpreta tăcerea de gheaţă ca pe o reacţie de respingere şi nu ştia cum să reacţioneze. O simţeam contrariată de blocajul nostru aparent mai ales că peţitul era viaţa ei şi niciodată nu punea doi oameni faţă în faţă dacă nu era absolut sigură că se potrivesc... În toată cariera avusese un singur eşec: un cuplu gay care făcuse jurăminte solemne că se lasă de fumat; de fapt el-el continua să fumeze pe ascuns, iar el-ea îl prinsese în baie cu ţigara aprinsă şi se simţise trădat(ă)...

     Revin la tăcerea de mormânt lăsată în cafenea atunci când l-am cunoscut pe numărul zece; după câteva minute de comunicare intensă şi exclusiv vizuală, ne-am ridicat de la masă ca vrăjiţi, nu mai ştiu care dintre noi i-a spus peţitoarei "venim imediat", am lăsat-o baltă şi ne-am precipitat spre un hotel din apropiere, pradă aceluiaşi impuls de nestăvilit. Până să ajungem în pat abia dacă am schimbat trei cuvinte, atât de bine comunicau sufletele noastre prin intermediul privirii. Acum mă amuz când mă gândesc, dar atunci m-am simţit exact ca-n timpul studenţiei, i-am aflat numele abia după... Când ne-am întors la cafenea - eram deja cei mai buni prieteni - barmanul tocmai se pregătea să închidă; ne-a spus că prietena noastră achitase toate cele unsprezece cafele comandate, cele două neatinse erau ale noastre, restul ale ei, şi părăsise localul cu circa un sfert de oră înainte, sătulă să ne mai aştepte.

            Am preparat tot ce aveam pe listă fără incidente majore, toate mi-au ieşit ca la carte şi, când a sosit momentul cel mare, eram pregătită: masa aranjată perfect, preparatele la temperatură optimă, atmosfera din living înviorată cu parfum de lăcrămioare, iar eu - gătită ca pentru dragoste, cu un neglijeu sexy**.

** Poate că trebuie să vă spun câte ceva despre el, ca să înţelegeţi de ce mă agitam atâta. O merita, era cu adevărat bărbatul vieţii mele, simţeam că îmi fusese sortit încă de la naştere şi că tot ceea ce învăţasem şi pătimisem până atunci fusese doar o etapă pregătitoare pentru această întâlnire. Eram făcuţi unul pentru celălalt, până şi numărul i se potrivea ca o mănuşă, zece, şi aveam grijă de el ca de puiul meu drag. Îl răsfăţasem chiar din prima zi cu mâncare gătită, acum chiar mă pricepeam, şi seară de seară culegeam roadele minunate ale atenţiei cu care îl tratam.

Era perfect pentru mine, exact ceea ce căutam: un bărbat copt. Nu am spus bătrân, nici pe departe, doar eram de-o vârstă. Pur şi simplu se copsese şi aştepta să fie cules. Trecuse cu brio de stadiul în care toate eforturile sale fizice şi mentale fuseseră concentrate pe carieră şi stare materială. Acum, că le avea pe amândouă, realizase că o viaţă avem şi că aceasta merită tăită, nu muncită. Devenise „focusat”, cum zicem noi. Focusat pe plăcere, asta-l califica pentru relaţia cu mine. Şi nu era rău deloc... Nu pot spune că la pat ar fi fost cel mai bun bărbat din viaţa mea, dar mă iubea cu o patimă copleşitoare, se implica total în ceea ce făcea şi ca dovadă stau urletele mele isterice provocate de extaz... Mi-era un dor nebun să fiu răguşită, nu mai ţipasem aşa tare de ani de zile, din timpul extraterestrului trei...

Numărul zece nu era masculul tipic, care urmăreşte în viaţă un singur lucru: să deţină controlul. El mi se oferea cu o generozitate incredibilă. Îi dădeam tot ceea ce-şi dorea, dar şi primeam înapoi după pofta inimii. În fiecare dimineaţă, înainte ca el să se trezească mă duceam la oglindă şi mă ciupeam, ca să fiu sigură că ceea ce trăiesc nu este doar un vis. Eram atunci în stare să pariez pe orice că, dacă n-aş fi fost o gospodină atât de bună, acele lucruri minunate n-ar fi apărut în viaţa mea. Ajunsesem să binecuvântez momentul în care luasem decizia să învăţ să gătesc.

            Revin la cină, care a fost perfectă, iar ceea ce a urmat poate fi numit de-a dreptul divin**. Lipsise din ţară vreo două săptămâni, se încărcase de dorinţă la fel de mult ca mine şi ore în şir n-am făcut altceva decât să consumăm cu randament maxim resursele interioare pe care ni le furniza dragostea.

** Totul, mai puţin finalul... După miezul nopţii, când încleştarea noastră amoroasă (ca de obicei, magnifică) s-a încheiat, el a spus că mai rămâne un pic să se uite la televizor şi să bea un pahar. M-a trezit în ghionturi după vreo două ore, beat în ultimul hal, ca să-mi spună că sărasem ciorba prea tare, că afumasem un pic tocăniţa şi că nu curăţasem de pământ căpşunile folosite la tartă... Ce să-ţi zic, altceva decât aceste reproşuri de neam prost nu găsise şi el... Am discutat un pic în contradictoriu, am încercat să mă disculp, apoi m-a lovit.

     Nu era o noutate, o mai făcuse şi cu alte ocazii şi din motive la fel de neîntemeiate, dar de data asta parcă s-a dezlănţuit iadul; nu ştiu de unde acumulase atâta ostilitate, dar înnebunise de-a binelea. M-a bătut două ore încontinuu, întâi cu pumnii şi picioarele, iar când a obosit a folosit o coadă de mătură. Practic m-a zdrobit, am stat la reanimare vreo trei săptămâni...

     Eu îl iubeam, am refuzat să depun plângere, dar soarta lui nu mai depindea de mine... Mi-a spus o vecină că mult timp după ce leşinasem el încă mai dădea în mine şi că opt mascaţi abia reuşiseră să-l imobilizeze. Autorităţile se autosesizaseră şi l-au arestat pentru tentativă de omor. Nici nu puteau trece scandalul cu vederea: îl dăduseră pe toate posturile TV şi la toate ediţiile de ştiri din acea zi, cu transmisii în direct din faţa vilei... Mă bătuse atât de crunt încât televiziunile îşi trimiseseră pe teren corespondenţii de război...

     Poliţiştii exagerau din nou: numărul zece avea un IQ de geniu, două MBA-uri, era un suflet ales, mă venera, doar atunci când bea îşi pierdea controlul. I-am angajat un avocat foarte bun - mă apărase pe mine în necazul cu numărul opt -, care a reuşit în cele din urmă să-l salveze: cu pile, şpagă şi multă pricepere (i-a făcut pierdut dosarul de divorţ, unde erau consemnate alte fapte de o violenţă extremă) a obţinut o pedeapsă cu suspendare, cu condiţia să urmeze timp de şase luni un tratament psihologic strict şi să nu se mai apropie de mine la mai puţin de o sută de metri. (Faţă de fosta lui nevastă trebuia să păstreze o distanţă de cel puţin două sute de metri, avocatul care-l asistase la divorţ nu fusese atât de priceput...)

     Eram din nou copleşită de frustrări şi neputinţă: mă străduisem ani de zile în bucătărie ca să ţin un bărbat lângă mine, iar Justiţia n-avea altceva mai bun de făcut decât să-l îndepărteze printr-o sentinţă definitivă... Viaţa are însă căile ei nebănuite de a ne compensa pierderile: l-a scos din nou în calea mea pe acest avocat.

Încă de la început s-a purtat cu mine ca un tată. Recunosc, avea şi vârsta... Serile treceam pe la el pe la cabinet ca să aflu cum merge procesul şi să-i mai ofer detalii folositoare, apoi stăteam la taclale; mă tot trăgea de limbă, la început plin de curiozitate, transformată odată cu trecerea timpului într-o afecţiune pe care nici măcar nu încerca să o ascundă: cum merge treaba la serviciu, ce mănânc, cât dorm, ce aştept de la viaţă, ce fac pentru a-mi îndeplini visele, chestiuni din acestea extrem de personale, care excedau clar relaţia avocat - client.

     Mă cunoştea destul de bine de la dosarul penal pe care-l avusesem din cauza numărului opt, dar abia acum îmi înţelegea zbuciumul interior şi eforturile neobosite de a învăţa să gătesc; e drept, l-am şi ajutat să mă descifreze: i-am povestit aventurile mele în bucătărie exact cum o fac acum pentru voi. Într-un târziu i-a picat şi lui fisa că pentru mine arta culinară nu era un scop în sine, doar nu eram nebună. Era doar mijlocul prin care încercam să-mi desăvârşesc viaţa, să-mi găsesc sufletul pereche şi să-l invit la masă...

Câteodată mă buşea plânsul, iar el, plin de tact, prelua controlul conversaţiei. Îmi povestea despre viaţa lui pe un ton blând, cald, nu mai era bărbatul dur, cu replică tăioasă din sala de judecată. Se confesa cu sinceritate şi dialogurile noastre deveneau de la o zi la alta tot mai lungi, tot mai consistente... Ajunsesem să ştim totul unul despre celălalt. Îi aflasem chiar şi secretul divorţului nefericit (îi trebuiseră 26 de ani ca să realizeze cu amărăciune că între ei era o nepotrivire flagrantă şi insurmontabilă de caracter) şi începusem să-l simt tot mai aproape de sufletul meu. Conversaţiile noastre aveau darul să-mi insufle o stare de linişte vecină cu fericirea, în acea perioadă parcă nici sex nu-mi mai trebuia. În decurs de câteva luni, cât a durat procesul, ţin minte că l-am convocat o singură dată pe numărul şase pentru un job... (Când m-a văzut cu ochelari de soare noaptea, în casă, şi-a dat seama că sunt din nou plină de vânătăi - încă nu-mi trecuseră - şi a plâns ca un copil de mila mea...)

     Într-un miez de noapte îngheţată de februarie, la el în birou, avocatul a făcut pasul cel mare: s-a lăsat în genunchi lângă fotoliul meu - i-am văzut ochii verzi umeziţi de lacrimi, a scos din buzunar un inel şi cu voce tremurată mi-a zis simplu: "aş vrea sa fiu numărul tău unsprezece, consimţi?" A doua zi ne-am căsătorit; după ceremonia discretă am urcat în avion şi noaptea nunţii am petrecut-o într-un hotel de lux din Veneţia. Vă imaginaţi ceva mai delicios ca asta: un bărbat de modă veche, care nu agreează sexul premarital?