Am trecut prin toate chinurile iadului,
dar cred că a meritat: ajunse în acest stadiu al pregătirii ne putem declara gata
să intrăm în bucătărie, să gătim ceva bun (nu neapărat din prima încercare) şi
să ieşim de acolo vii şi nevătămate, fără să lăsăm în urmă un dezastru şi fără
să provocăm victime. Acum chiar că ne putem relaxa un pic. Merităm... Eu, când
am ajuns în acest punct, mi-am făcut
bilanţul şi am realizat cât de mult am progresat în domeniu, n-am stat prea mult pe gânduri: am organizat o super-petrecere la care mi-am invitat toate amicele. A fost un fel de summit al multinaţionalelor prezente în sud-estul Europei; invitasem numai extraterestre pur-sânge, prietene de-ale mele care sunt manageri de top, şi ţin minte că am făcut furori când am început să le explic cât de simplu se face o vrajă în bucătărie. Toate au rămas cu gura căscată când le-am dezvăluit cum se prepară bunătăţile întinse pe mese. Doar o fostă colegă de la Paris, o bulgăroaică mai vegetariană din fire, care acum conduce o bancă, a făcut un şoc nervos când a ajuns la masa centrală, pe care trona un purcel de lapte cu garnitură de legume. Mi-a zis că n-am suflet, că aş fi ademenit animăluţul cu un măr şi că l-aş fi omorât exact când muşca din el. Biata de ea, n-a mai pus nimic în gură toată ziua... În sfârşit, acest incident nu ne-a stricat seara şi am plecat de la restaurant pline de voie bună, deşi nota de plată m-a cam dărâmat. (Ca să avem loc să ne desfăşurăm închiriasem tot restaurantul şi comandasem absolut tot ce aveau în meniu plus nişte preparate speciale; le-am obţinut după o negociere aprigă cu patronul italian**; el se tot eschiva şi spunea că trebuie să angajeze oameni înalt specializaţi ca să poată onora o comandă de genul "pomana porcului" - un fel de tocană, una delicioasă, dar nu e cazul să intru aici în amănunte.)
bilanţul şi am realizat cât de mult am progresat în domeniu, n-am stat prea mult pe gânduri: am organizat o super-petrecere la care mi-am invitat toate amicele. A fost un fel de summit al multinaţionalelor prezente în sud-estul Europei; invitasem numai extraterestre pur-sânge, prietene de-ale mele care sunt manageri de top, şi ţin minte că am făcut furori când am început să le explic cât de simplu se face o vrajă în bucătărie. Toate au rămas cu gura căscată când le-am dezvăluit cum se prepară bunătăţile întinse pe mese. Doar o fostă colegă de la Paris, o bulgăroaică mai vegetariană din fire, care acum conduce o bancă, a făcut un şoc nervos când a ajuns la masa centrală, pe care trona un purcel de lapte cu garnitură de legume. Mi-a zis că n-am suflet, că aş fi ademenit animăluţul cu un măr şi că l-aş fi omorât exact când muşca din el. Biata de ea, n-a mai pus nimic în gură toată ziua... În sfârşit, acest incident nu ne-a stricat seara şi am plecat de la restaurant pline de voie bună, deşi nota de plată m-a cam dărâmat. (Ca să avem loc să ne desfăşurăm închiriasem tot restaurantul şi comandasem absolut tot ce aveau în meniu plus nişte preparate speciale; le-am obţinut după o negociere aprigă cu patronul italian**; el se tot eschiva şi spunea că trebuie să angajeze oameni înalt specializaţi ca să poată onora o comandă de genul "pomana porcului" - un fel de tocană, una delicioasă, dar nu e cazul să intru aici în amănunte.)
**
Atunci am avut mare noroc cu un amic. Printr-o fericită întâmplare era de faţă când
am rezervat restaurantul şi îl cunoştea bine pe patron... Pe acest amic îl întâlnisem
prima oară cu vreo săptămână înainte; eram la bancă, el stătea la coadă în
spatele meu şi îmi cam plăcuse; mi-am "uitat" cartea de identitate în
sertarul de la ghişeu şi m-am făcut că n-aud când mă strigă casiera; masculul,
încă nu ştiam că e italian, mă filase insistent şi i-a zis că mi-o dă el "subito",
aşa că a venit în fugă după mine... Deci nu mă înşelasem, şi el mă plăcuse... Din
păcate, eram atunci exact în acea perioadă a lunii, aşa că am făcut doar schimb
de telefoane şi încă n-apucaserăm să ne întâlnim. Acum, când am dat cu ochii de
el în biroul patronului - un moşulică pe care nu ţi l-ai fi imaginat altfel
decât în postura de bucătar - am zis că-mi este sortit, că prea ne aşeza viaţa faţă
în faţă.
M-a văzut, mi-a zâmbit larg - nu uitase nici
el întâlnirea de la bancă - şi-a umflat pectoralii şi mi-a aruncat nişte
priviri languroase, de latino-lover uşor penibil, apoi s-a amestecat în
discuţie şi l-a convins pe patron să angajeze temporar nişte practicanţi; întâi
i-a zis în italiană - naiv, credea că nu înţeleg - nişte porcării de nereprodus
pe hârtie, dar legate strict de reproducere; după ce bătrânul i-a comunicat
impresiile personale despre mine (zicea că aş fi întreţinuta vreunui miliardar
de îmi permit o asemenea petrecere) şi a plusat cu propriile porcării sexuale (nici
nu ştiţi ce fantezie bolnavă avea), au dat-o pe româneşte aşa, ca pentru
urechile mele. Italianul cel tânăr, cu vreo cinci ani mai mare ca mine, urma
Dreptul în România - un student întârziat - şi era un fel de consultant juridic
al patronului. I-a zis că prin angajarea practicanţilor îşi poate mări "sumele
deductibile din venitul net realizat în anul fiscal de raportare", iar bătrânul
s-a prefăcut că înţelege şi a acceptat... Juristul în devenire habar n-avea
ce-i aia legislaţie fiscală românească, dar voia să epateze cu citate pescuite
de prin Monitorul Oficial - Partea I.
M-a
asaltat cu telefoanele chiar din acea seară. Numărul şapte era arestat, tocmai
o rupsesem cu numărul opt, eram aşadar cât se poate de singură, dar nu şi
disperată, aşa că îmi permiteam să fiu pretenţioasă; italianul era un pic prea îngâmfat
pentru gustul meu, dar avea trăsături frumoase şi o burtă nu din cale afară de proeminentă,
ne cam potriveam. Am făcut figuri doar câteva zile, apoi l-am invitat pe la
mine să cinăm şi aş spune că n-am pierdut vremea: la numai cinci minute după ce
mi-a trecut pragul casei figura deja pe lista mea de extratereştri la numărul
nouă, iar eu depăşisem cu brio o situaţie de criză înainte chiar ca aceasta să
se declanşeze...
Mă întorc un pic la cârciuma italianului,
denumită pretenţios "trattoria", pentru că evenimentul organizat
acolo în cinstea gospodinei din mine a fost teribil de reuşit. Bucătarii au
muncit ca nişte eroi, i-am supravegheat personal, iar ospătarii au fost de
milioane: au strâns laolaltă toate mesele ca să organizăm un fel de cook-walk,
pe care l-au umplut apoi cu sute de farfurii pline cu bunătăţi. Aici a început
recitalul meu de gospodină: le-am explicat fetelor cu lux de amănunte cum se
găteşte fiecare preparat în parte şi am răspuns la numeroasele lor întrebări (nu
vă ascund că au ridicat nişte probleme de un infantilism înduioşător, mai că mi
se făcuse ruşine de nevinovăţia lor). Ospătarii au chicotit pe tot parcursul
prezentării, probabil din pricina uimirii pe care o citeau în ochii invitatelor
mele; când am ajuns la întrebări unul chiar a râs cu lacrimi, dar apoi au redevenit
cu toţii profesionişti desăvârşiţi: au debarasat în viteză, au rearanjat sala
şi au luat comanda de la fete. De data asta fiecare a cerut ce a vrut. La final
am avut şi o şedinţă de autografe** (special pentru acest eveniment cumpărasem
30 de cărţi de bucate).
**
Păcat că n-a participat şi presa. Eu invitasem reporteri de la mai multe
publicaţii de profil, îmi confirmaseră prezenţa prin fax ori e-mail, dar n-a apărut
niciunul... Ce ţi-e şi cu oamenii din mass media. Când eram cu numărul trei,
ne-au apucat usturimile de la nişte ardei iuţi şi am chemat disperaţi ambulanţa,
echipele TV au apărut de niciunde gata să transmită live nenorocirea noastră. Când
a intrat numărul opt în spital cu suspiciune de otrăvire, au vuit ziarele câteva
zile. Acum, când îi chemasem să ia act de o reuşită istorică, tratau subiectul
cu indiferenţă... E cu sex? Curge sânge? E telenovelă? Ne interesează. Nu? Nu! La
cărţile de bucate situaţia e aceeaşi: tiraje mici, vânzări subţiri... Ia să strecoare
ăştia nişte fotografii cu gospodine sumar îmbrăcate între reţeta de ciorbă de
perişoare şi cea de plachie, să vezi cum le-ar mai devora lumea în metrou dimineaţa,
la prânz şi seara...
Alta în locul meu s-ar fi mulţumit
cu finalul apoteotic de la petrecere, dar eu, ambiţioasă şi dornică de
afirmare, nu. Tânjeam să provoc în realitate ceea ce văzusem până atunci numai
în filme: un licăr de satisfacţie în ochii unui bărbat doar pentru că i-am pus în
faţă o farfurie cu mâncare gătită de mine... Toţi cei cu care intram în contact
aveau licurici in ochi, dar sclipirile lor mergeau în cu totul altă direcţie,
niciunul nu mă privea ca pe o gospodină. Ori eu exact asta îmi doream.
O lună de zile după petrecerea de
absolvire am gătit ca disperata. Vă spun asta fiindcă presupun că gândim la
fel, deci aţi putea avea acelaşi impuls când ajungeţi în acest punct. Eu mi-am
luat concediu de la multinaţională (mi l-au aprobat şefii din Londra numai cu
condiţia să-mi ţin telefonul deschis şi să mă aflu permanent într-o zonă cu
semnal, ca să mă poată prinde în caz de nevoie) şi l-am convins** pe patronul
restaurantului unde organizasem petrecerea să mă angajeze ca bucătăreasă - gradul
1. Urmăream recunoaşterea oficială a priceperii mele în domeniul gătitului, unde
îmi puteam da măsura talentului dacă nu într-un local public?
**
Am luat decizia de a mă angaja ca bucătăreasă chiar în seara petrecerii, iar a
doua zi eram înapoi la restaurant, la negocieri; bătrânul macaronar a făcut din
nou fiţe: că nu mă pricep la bucătărie italiană, că n-are nevoie de oameni, că
n-are cu ce să mă plătească, dar eram prea hotărâtă să fac asta, nu-mi putea
sta în cale încăpăţânarea unui moşneag; mai angajase el practicanţi la cererea
mea, nu-l costa nimic să o facă din nou, aşa că am apelat la argumentul forte: l-am
ţinut în birou până la ora închiderii şi l-am sedus; ştiam ce fantezii are, am
ales-o pe cea mai puţin scabroasă şi mai departe a fost floare la ureche; mai
greu a fost să-l stârnesc (la 70 şi ceva de ani ai lui doar imaginaţia îi mai
funcţiona la capacitate maximă), dar până la urmă ne-am descurcat...
M-a angajat cu salariul minim, m-a
plătit ca pe o artistă - pe un contract de drepturi de autor - şi m-am pus pe
treabă. A fost ceva de nedescris. Nu vă închipuiţi ce senzaţii tari ai în
bucătărie aproape de ora închiderii, când afară te aşteaptă extraterestrul**
înfometat de amor, la mobil dictezi o clauză compromisorie pentru un contract
de 8 milioane de euro (în engleză, ca să nu te înţeleagă personalul
restaurantului), iar cu mâna liberă aranjezi pe farfurie o porţie de lasagne de
6 euro 50 fără TVA. E adevărat, chestia asta s-a întâmplat doar o dată. Când am
scăpat hands-free-ul într-o oală de supă am fost retrogradată.
**
Legătura cu numărul nouă a ţinut doar vreo trei săptămâni şi încă nu mi-e clar de
ce ne-am despărţit, dar nici nu pot spune că m-a încercat vreun regret; lucrurile
au mers destul de prost de la început: am simţit că l-am dezamăgit încă de când
m-am angajat ca bucătăreasă. A recunoscut şi el că, la jeepul pe care îl
conduceam şi la vila în care locuiam, se aştepta să am altă ocupaţie... Nu îi
zisesem de slujba mea adevărată, îmi doream să mă iubească pentru ceea ce sunt,
nu pentru multinaţionala unde lucrez... Ceva a trebuit totuşi clarificat de la
prima întâlnire; ţin minte că ploua, eram prinşi într-un ambuteiaj infernal prin
Centru şi înjurase vreo 10 minute în toate limbile pământului; când s-a mai
liniştit un pic mi-a cerut să o facem repede, acolo, în maşină. Şi a zis-o cu
tonul cu care ar fi comandat o porţie de paste. Încă nu-mi permiteam să mă
supăr pe el, dar am punctat clar că nu sunt genul, că trăiesc "pentru"
şi nu "din" dragoste. Avea el maşină cu geamuri fumurii, dar la mine
argumentul ăsta nu mai prindea demult. Nici el nu era omul care să merite aşa
ceva, nici eu nu mai eram o biată studentă, care încearcă să reuşească în
viaţă...
Dacă dăm deoparte fricţiunile apărute la
început, ne înţelegeam chiar bine. La pat în primul rând. Cine a inventat
expresia "italian stallion" a ştiut ce zice. Peste zi nu prea ne
întâlneam: el trecea rar pe la restaurant, iar eu nu prea ieşeam din bucătărie.
După program însă mă conducea acasă şi de cele mai multe ori rămânea peste
noapte... Obiceiul acesta făcuse ca bucătăria mea să prindă în sfârşit viaţă;
intram acolo cu o poftă nebună de lucru, de parcă n-aş fi stat toată ziua la
coada cratiţei; găteam ceva rapid, mă refuza de cele mai multe ori pentru că ţinea
la siluetă, apoi ne cufundam în aşternuturile moi şi mă lăsam cuprinsă de beţia
amorului. Şi beţia asta nu e o metaforă: deşi mă iubea cu o expresie absentă,
de amant blazat, funcţiona ca o maşinărie nemţească, era aproape la fel de
talentat ca numărul trei; din păcate, juca rolul îndrăgostitului înfocat doar
până mă aducea în pat, apoi închidea ochii şi parcă îl vedeam cum trece pe
pilot automat, totul devenea o activitate de rutină. Îmi plăcea şi aşa, nu zic
nu, dar ştiţi cum e: plăcerea fără pasiune e ca deflaţia fără excedent de cont
curent: are viaţă scurtă. Relaţia noastră s-a stins încetul cu încetul: s-a
ofilit pe nesimţite, apoi am eutanasiat-o prin înţelegere tacită...
Coabitarea noastră stârnise o agitaţie foarte
mare şi la trattoria, unde colegii mă priveau ca pe protejata şefului: pe faţă
erau toţi numai un zâmbet, dar pe la spate îmi puneau beţe-n roate de câte ori
puteau... Constatam cu amărăciune: ce mi-e o multinaţională cu trei sute de oameni
super-calificaţi, ce mi-e o cârciumă modestă cu 8 angajaţi cu studii cel mult
medii? Aceleaşi jocuri murdare de culise...
Mi-am încheiat jobul de o lună la
restaurant într-un mod destul de ruşinos, ca assistant-manager la spălat vase.
M-au săpat toţi colegii şi n-am rezistat presiunii. Comportamentul lor
obstrucţionist m-a făcut să renunţ de bunăvoie ori forţată de patron la funcţia
de bucătar, bucătar-assistant, ospătar, ospătar-assistant, casieră şi manager
la chiuvetă... Să nu credeţi că nu m-am răzbunat. Am făcut-o cu vârf şi îndesat:
într-o singură lună am schimbat echipa aproape în totalitate. Avusesem eu grijă
să fie daţi afară unul după altul, pe măsură ce mă supărau. Şi nici măcar n-a
fost nevoie să cumpăr localul pentru asta. Făceam ce făceam şi îi expediam cu
un picior în...
.................................................................................................................................
Simt că ne-am îndepărtat de la
lucrurile cu adevărat importante. Nu despre victorii de orgoliu voiam să vă
povestesc. Cât am lucrat acolo am făcut exact ceea ce îmi propusesem: am venit,
am gătit, am învins! Mi-am completat cunoştinţele teoretice cu o activitate practică
de valoare inestimabilă: am pus mâna pe un reţetar internaţional voluminos
(macaronarul se întreabă probabil şi acum pe unde l-o fi rătăcit), am învăţat proceduri
profesioniste de lucru, am deprins tehnici de feliere, de porţionare, de
amestecare şi încă multe alte secrete. La atâtea reuşite, zău că n-a mai contat
ostilitatea cu care m-au tratat, umilinţele pe care le-am îndurat ori episoadele
sexuale repetate** cu bătrânul (ca să dea pe careva afară sau să nu mă
concedieze pe mine). Important e că mi-am atins obiectivul şi m-am desăvârşit
ca gospodină într-o instituţie de profil acreditată. Această lună de practică
intensivă a consemnat dealtfel şi sfârşitul perioadei de acumulare, cu asta chiar
că am încheiat-o cu ucenicia în bucătărie. De atunci n-am mai intrat în acea
încăpere decât ca gospodină mare.
** Relaţia cu numărul nouă s-a răcit considerabil într-o
seară, când m-a prins în bucătărie cu bătrânul. Tocmai încercam să-l conving că
vasele spălate de mine fuseseră curate şi că o mână criminală le unsese pe
furiş cu grăsime; el mă acuzase că pierde prea mulţi clienţi din cauza mea,
înjurase groaznic în italiană şi adusese în discuţie - pentru a câta oară? -
concedierea... Acum cred totuşi că povestea asta cu vasele era doar un pretext,
nu m-aş mira să aflu că el însuşi le murdărea. Pur şi simplu îi plăceau şedinţele
de împăcare pe care i le ofeream şi specula orice acuzaţie lansată de
răuvoitori la adresa mea ca să şi le obţină; de aceea şi tolera atmosfera
tensionată din bucătărie...
Când ne-a văzut, numărul nouă n-a părut foarte surprins
şi nici nu s-a supărat, iar asta m-a cam deranjat. Îmi era tot mai clar că nu
ţine deloc la mine. Pe de altă parte, atât i-ar fi trebuit, să se supere! Că doar
şi eu îl prinsesem odată în bucătăria cârciumii cu o picoliţă şi avusesem bunul
simţ să nu-i reproşez nimic. Iar a doua oară l-am prins cu o italiancă de-a lui...
Unde credeţi că erau? La mine în dormitor!
............................................................................................................
M-a întrerupt telefonul... Era detectivul particular
care-l caută pe numărul trei; se pare că i-a dat de urmă... Am avut astfel ocazia
să recitesc ultimele câteva pagini şi am fost tentată să le şterg. Unde-i
managementul culinar în amănuntele sordide legate de acea lună blestemată în
care am slugărit la italian şi la trattoria lui? Ce sens au aceste confesiuni,
care mă pun într-o lumină nu tocmai grozavă? Totuşi, nu le şterg. Acestea sunt
dovezile de care aveaţi nevoie ca să înţelegeţi că aventura mea în bucătărie
n-a fost o glumă. Şi să realizaţi că în ascensiunea spre statutul de gospodină
mare m-am implicat la fel ca în munca de la birou: total. Aş fi călcat şi pe
cadavre dacă era cazul, dar n-aş fi dat înapoi. Aşa trebuie să faceţi şi voi!
Ştiu că e un target de coşmar. De aceea v-am şi
felicitat la început pentru decizia de a vă apuca de gătit. De aceea v-am şi
avertizat cu toată seriozitatea asupra obstacolelor. Şi, nu în ultimul rând, de
aceea veţi şi primi tot ce-i mai bun pe lume după ce atingeţi acest nivel de
pregătire: pentru că meritaţi.
