nimeni n-a văzut fericirea trecând prin burtă;
pentru mâncare, acest traseu a fost
dovedit ştiinţific
Ne putem
considera norocoase că ne-a reuşit un ceai**, un ou fiert nu foarte tare, am gătit
chiar paste cu brânză, cred că suntem pregătite să abordăm şi reţete mai complexe,
care nu presupun doar tratarea termică a alimentelor, ci şi combinarea a mai
mult de trei ingrediente. Acum însă trebuie
să părăsim bucătăria şi să mergem din nou în piaţă. Nu e de ajuns să vrem să facem ceva de mâncare şi să avem know how-ul potrivit. Pentru reuşită este nevoie şi de ingredientele preparatelor alese. Aşadar, mergem iarăşi la cumpărături.
să părăsim bucătăria şi să mergem din nou în piaţă. Nu e de ajuns să vrem să facem ceva de mâncare şi să avem know how-ul potrivit. Pentru reuşită este nevoie şi de ingredientele preparatelor alese. Aşadar, mergem iarăşi la cumpărături.
** Ca să vedeţi ce-nseamnă un ceai cu ghinion... Numărul
trei ieşise de câteva luni din viaţa mea; l-am căutat, am apelat şi la poliţie,
dar parcă-l înghiţise pământul; greu mi-am revenit după această pierdere şi, cu
gustul amar al înfrângerii, am acceptat gândul că pur şi simplu n-am noroc în
dragoste. Bine măcar că păstrasem cartea de vizită a numărului patru. N-a
trebuit să-l chem de două ori...
De data asta am
fost atentă şi i-am cerut în prealabil câteva informaţii personale. După atâtea
eşecuri începusem să acord
mai multă atenţie compatibilităţii astrale cu extratereştrii. Cu el a fost
bine: aveam în faţă un formular de calcul on-line, i-am introdus datele şi când
am primit rezultatul "60% match" i-am zis că-l aştept pe la mine.
60%... Pare un
procent acceptabil, dar oricât de optimist analizăm numărul, tot "un pic mai
mult de jumătate" înseamnă. Îmi demonstrase deja că e maestru la vorbe,
însă în pat era departe de standardele foarte înalte cu care mă obişnuise
numărul trei; teoretic stătea bine, dar când treceam la practică se pierdea cu
firea şi uita cu totul de mine: nu mai contau decât satisfacţiile sale mărunte
şi (măcar la capitolul ăsta stătea bine) dese. Mai avea multe de învăţat până
să devină un bărbat demn de mine.
Între noi fie
vorba, nu eram în situaţia de a face mofturi, aşa că mă mulţumeam cu ce putea;
şi, oricum, simţeam că-şi dă silinţa, iar eu îi canalizam eforturile în
direcţia potrivită. Erau vreo 6 ani diferenţă între noi, practic era un puşti
şi trebuia să am răbdare cu el, că doar ştiţi cum e cu ăştia mici: cum ţi-i
creşti aşa îi ai...
Să revin la
ceaiul cu ghinion, care a curmat brutal o relaţie ce împlinise doar trei luni
şi trei săptămâni. Într-o seară fusesem la Mall în grup şi o prietenă mă
ajutase să-mi aduc cumpărăturile acasă; văzându-ne frânte de oboseală, numărul
patru, deosebit de amabil, ne-a zis să ne relaxăm pe canapea că ne aduce el
ceva, numai să-i spunem ce. Prietena mea, cu educaţie managerială desăvârşită la
Londra, a vrut ceai. “Doar atât?” “Atât. La cât suntem de obosite, dacă ne
aduci un ceai gol, te iubim". "Gol?", a cerut el confirmarea,
oarecum surprins... Îi mijise un altfel de zâmbet în colţul gurii, dar se
prefăcea că nu înţelege. "Gol-gol", a zis amica mea. "Gol-goluţ",
i-am spus şi eu zâmbind... Replica era echivocă, dar glumeam şi mă gândeam la
ce ar fi urmat după plecarea ei. Nu ştiu ce-a fost în capul meu, mi se ştersese
cu totul din memorie experienţa nefericită cu pâinea goală. Abia când l-am
auzit că face duş mi-am dat seama că urmează un déja vu (e drept că de data
asta eram plasată într-o poziţie favorabilă); nu l-am oprit, femeile suferiseră
destul, trebuia să mai vină şi rândul bărbaţilor...
Povestea a
circulat pe la mine prin firmă câteva zile; când ne strângeam doar noi, fetele,
râdeam de ne prăpădeam de prostia extratereştrilor: încălzise la microunde un ice
tea gătit de mine dimineaţă şi ni-l servise dezbrăcat. Degeaba încerca el un
pic jenat să mascheze cu tava, se vedea clar că imaginaţia îi lucrează intens; se
gândea probabil că l-a lovit norocul şi că visul lui din pubertate - cu două
deodată - urma să se împlinească. O dădea în bară exact ca mine, când mă
părăsise numărul doi...
Nu i-a plăcut continuarea:
în timp ce noi râdeam cu sughiţuri, el s-a ofilit brusc, s-a îmbrăcat şi dus a
fost. Ca să-şi desăvârşească lovitura, soarta a făcut ca după o săptămână să-l
văd prin oraş: era la braţ cu prietena mea, care de atunci n-a mai invitat pe
nimeni la ceai la ea acasă...
Sufletul îmi
era ferfeniţă. Săptămâni în şir am rătăcit pe stradă măcinată de întrebări şi-mi
venea să urlu când vedeam câte o pereche fericită. Oare eu greşeam? Unde? Ce-mi
lipsea ca să ţin extratereştrii lângă mine? Câte concesii să accept ca să le
intru în voie? Ce înţelesuri ascunse ale vieţii îmi scăpau?
5.0. "la piaţă" vs "la Mall"
V-am
prezentat mai devreme câteva principii introductive ale mersului la piaţă, acum
aş vrea să continuu cu detaliile care fac diferenţa între aceasta şi cumpărăturile
care vă sunt familiare. Pentru început vreau să vă prezint implicaţiile majore
ale acestui drum. La Mall e simplu: e produs de firmă, e foarte scump, e trendy
săptămâna aceasta, nu au şi prietenele aşa ceva, are măsura ta, îţi place, cumperi.
Piaţa însă cere sacrificii mult mai mari. Nu e vorba de bani. Ceea ce cheltuim acolo
e nesemnificativ faţă de ce cheltuim într-un magazin de cosmetice ori de
bijuterii. Sacrificiul despre care vorbesc înseamnă efortul mental extrem depus
pentru o managerizare cât mai bună a acţiunilor. Aici vă daţi măsura talentului
de şefă. Sau, mai corect scris, de chéf-ă în devenire.
Este ca şi cum aţi face un bussiness
plan, dar unul infinit mai complicat**. Şi asta, pentru că realizarea unui plan
de piaţă de succes presupune nu doar capacităţi manageriale, ci şi o imaginaţie
culinară debordantă, abilităţi de relaţionare cu gospodinele mari, vedere în
spaţiu, noţiuni de geometrie euclidiană, mecanică (fizica din liceu),
cunoaşterea mediului (măcar manualul de clasa a doua) şi încă multe altele.
** Din nou vă atrag atenţia asupra dificultăţii
misiunii pe care v-aţi asumat-o, dar să ştiţi că greutăţile întâmpinate la
gătit sunt floare la ureche faţă de necazurile pe care le puteţi avea când
faceţi erori. Încă nu v-am spus toată povestea, dar veţi vedea că eu am trăit
de mai multe ori ecuaţia “o mâncare ratată = un extraterestru pierdut” şi de
fiecare dată a fost la fel de rău: din nou singură, din nou în căutare, din nou
frântă de oboseală... Credeţi-mă, în acele perioade eram realmente epuizată; mă
tot amăgeam cu autoerotismul, dar chiar şi cel asistat de tehnică de ultimă
generaţie rămânea doar un paliativ, iar greul îl trăgeam când adormeam.
Alternam coşmarurile sinistre (se făcea că m-am retras la mănăstire) cu visuri
incredibil de sălbatice, care conţineau invariabil un episod cu mine ostatică
într-o închisoare de maximă securitate, la cheremul puşcăriaşilor
dezlănţuiţi... Când mă trezeam eram udă toată. Cum să mă odihnesc în asemenea
condiţii?
Dacă la
birou avem de acoperit cinci componente ale procesului managerial – analiza
previzionară, organizarea, coordonarea, motivarea şi controlul -, planul de piaţă
trebuie să conţină răspunsuri la doar 4 întrebări fundamentale pe care şi le
pune orice gospodină mare înainte de a porni la drum:
- cum se numesc alimentele pe
care vreau să le cumpăr?
- de ce le-am ales tocmai pe
acestea?
- cum duc** cumpărăturile acasă?
- ce fac cu ele şi de ce?
** În acest domeniu am fost iniţiată de un adevărat
profesionist; vorbesc aici despre extraterestrul cu numărul şase: un fost
campion la nu ştiu ce sport violent şi un adevărat artist în domeniul... De
fapt, nu despre sex voiam să vă spun. Se pricepea la logistica pieţei ca nimeni
altul. Avea o figură luminoasă, blândă, oarecum poetică, în contrast izbitor cu
trupul său, ce părea clădit numai din muşchi: cu asta mi-a atras atenţia. Era un
tip voluntar, pe care ţi l-ai dori alături atunci când mergi la cumpărături: cu
asta m-a agăţat. Iar ca amant făcea toţi banii: cu asta mi-am umilit din nou
colegele, care încă nu-l uitaseră pe numărul trei. De cucerit însă m-a cucerit
cu altceva. Veţi afla când ajung cu povestea la el.
Tratăm cele patru întrebări fundamentale pe rând.
5.1. cum se numesc alimentele
pe care vreau să le cumpăr?
Vă
aflaţi în faza de anticipare a obiectivelor şi determinarea resurselor
necesare, dar nu sunteţi pregătite să daţi un răspuns coerent şi documentat la întrebarea
aceasta; vă puteţi baza pe instinct, dar e mai bine să trageţi cu urechea la
conversaţiile gospodinelor mari întâlnite în piaţă; mergeţi acolo şi, când
consideraţi că v-aţi ataşat de grupul potrivit, e bine să vă amestecaţi în vorbă
ca şi cum v-aţi pricepe; pentru asta vă recomand să aveţi pregătite de acasă câteva
replici neutre, care să nu vă angajeze, eventual reţineţi şi repetaţi ultimele
cuvinte rostite de gospodinele respective.
- exemple: aprobaţi sau
dezaprobaţi din cap, în funcţie de mesajul nonverbal al gospodinelor pe care le
spionaţi; vă puteţi însoţi gesturile de replici convingătoare precum "desigur,
e grozav" sau "n-am pomenit aşa ceva"
Vă mai sfătuiesc
să urmăriţi prin piaţă grupurile de gospodine care transmit non-verbal mesaje
aprobatoare; este un aproach eficient pentru că acolo se face schimb de
know-how casnic valoros. Grupurile de gospodine care se manifestă dezaprobator
îşi bârfesc probabil gospodarii şi e foarte greu să le deturnaţi de la acest
subiect.
Odată
intrate în atmosferă trebuie să preluaţi controlul discuţiei: stabiliţi care este
“gospodina alfa” şi strecuraţi-i câteva complimente standard cu privire la cumpărăturile
din sacoşă. E de preferat ca şi aici să folosiţi o exprimare evazivă; uneia cu
sacoşa plină de ridichi negre mai bine îi spuneţi "arată minunat, cât aţi
dat pe ele" decât "ce sfeclă mignonă super aveţi".
La
început v-aş sfătui să adoptaţi o atitudine supusă, pentru că de răspunsul
gospodinei dominante depinde acceptarea voastră în grup. Când simţiţi că e
momentul, plasaţi-i întrebarea cheie referitoare la un preparat culinar pe care
vreţi să-l produceţi în bucătăria proprie: "Dumneavoastră cum gătiţi
produsul X? Bunica avea o reţetă specială, dar a murit, săraca...". În acest
moment puteţi lăcrima un pic. Pe mine, asta mă scutea de un interogatoriu
interminabil cu privire la cauzele morţii şi la detalii privind ceremonia
funerară. Concomitent, porneam reportofonul** sau înregistrarea pe telefonul
mobil şi puneam cât mai multe întrebări.
** Nu pot uita prima experienţă de acest gen... Se
întâmpla când încă nu purtam asupra mea dispozitive electronice de înregistrare
audio. Am intrat în vorbă cu două bătrâne simpatice în faţa unei tarabe de
kiwi; băbuţele ţipau la vânzător că ele au pensie de o sută de lei, că e
bişniţar, că de ce sunt cartofii ăia păroşi de 5 ori mai scumpi ca în altă
parte?
Aici mă simt
datoare să deschid o paranteză: bătrânele habar n-aveau ce-i ăla kiwi. Au şi
gospodinele mari lacunele lor, nici măcar ele nu-s perfecte...
Am ţinut partea
bătrânelor, le-am ademenit doi metri mai încolo şi am atacat. Îmi stabilisem un
target ambiţios, aşa că am pomenit ciorba de burtă. Cred că m-au ţinut vreo oră
ca să-mi explice fiecare cea mai bună reţetă. Una insista cu "puişor, oţet
să pui, oţet", cealaltă cu "maică, vezi la smântână, că asta-i dă
gustul". M-am bazat pe memorie, dar a fost o eroare imensă; m-am pierdut
în amănunte, nici nu mai ştiu ce-am pus în oală, dar ştiu că ciorba m-a lăsat
fără extraterestru.
Este vorba de numărul
cinci, un antreprenor de succes din Top 300, client vechi al firmei; îl
cunoşteam de câţiva ani, dar abia ne cuplaserăm şi a trecut prin patul meu ca
un meteorit; era el cam ofilit, dar încă prezentabil, aşezat la casa lui, om de
viaţă. La birou ne tot povestea de petrecerile pe unde mergea, de călătorii, ne
spunea ce super-bunătăţi îi gătea nevastă-sa...
Se despărţiseră de vreo lună, după ce o prinsese în pat cu
bodyguard-ul copiilor; eu eram din nou singură, lui nu-i puteam reproşa decât
vârsta, mi-am zis în gând "ce-ar fi dacă..."; l-am consolat, i-am zis
şi eu cum mi se cuplase extraterestrul patru cu o prietenă chiar la mine acasă,
a fost rândul lui să mă consoleze... Din vorbă în vorbă am ajuns destul de
repede în dormitorul meu.
Acum ştiu că n-am
făcut o afacere prea bună. Şi calculele astrale mă avertizaseră: cu un Rac
alcătuiam un cuplu incompatibil, inconsistent, dar atunci n-aveam de ales,
trebuia să-mi asum riscul. Cum să vă spun ca să nu-l jignesc, avea o ofertă
sexuală lipsită de conţinut şi valoare. Cantitativ era submediocru spre
neglijabil, iar calitativ era anacronic, misionar pe toată linia; cât despre
muzică, nu ne potriveam chiar deloc, închipuiţi-vă că insista să mă iubească pe Macarena. Cred că ştiu şi de
ce, semăna leit cu unul dintre ciobanii care o cântă...
Şi asta nu e totul: piesa durează vreo patru minute, dar el
era cu mult mai rapid. Avea nişte finish-uri de o precocitate înspăimântătoare,
nici nu mă mira că nevastă-sa apelase la altul. Recunosc totuşi că, în lipsă de
altceva, îmi prindea bine şi agitaţia lui sterilă; motorul îi pornea greu şi se
oprea repede, dar măcar îl învăţasem ce-i ăla un preludiu de calitate şi mi-l tot
oferea în reluare. După ce obosea, trebuia să mă încui în baie şi, cu gândul la
numărul trei, să-mi folosesc jucărioara cu acumulatori heavy-duty ca să-mi
păcălesc foamea de dragoste... Până la urmă, ce mai încoace şi-ncolo, mă trata
cât de bine putea el şi era numai al meu. Mai că mă obişnuisem şi cu mirosul
lui natural, asemănător unei canapele vechi de piele. În bucătărie însă dovedea
o lipsă de tact agasantă: pomenea tot mai des de fosta lui soţie şi
mă simţeam împinsă la fapte necugetate.
Provocarea pe
care am acceptat-o în cele din urmă, "ciorba mea vs ciorba nevesti-si",
s-a terminat repede şi cât se poate de prost. Nu l-am omorât, dar el asta a
crezut că am vrut şi a dispărut din viaţa mea. Intimitatea noastră nu durase
nici măcar patru luni. Şi pentru ce? Pentru o ciorbă...
Acum sunt oarecum
detaşată, dar ştiu că atunci am traversat cea mai neagră perioadă a carierei de
gospodină. Nu-l iubisem; era el simpatic şi plin de bani, dar nu vă imaginaţi
cine ştie ce; speculase o conjunctură favorabilă şi nimerise în patul meu când
locul din dreapta era liber. Dar să mă părăsească el pe mine pentru o ciorbă? Şi
nici nu era primul...
Ajunse
în acest punct al prezentării teoretice, în afară de atenţie mare la tot ce
vorbesc gospodinele mari nu vă mai pot recomanda decât un lucru: nu cumva să selecţionaţi
pentru consultări tot o extraterestră! Cine ştie ce trăsnăi vă învăţă.
5.2. de ce le-am ales tocmai pe
acestea?
Tratăm întrebarea
fundamentală numărul doi cu atenţie deosebită. Trebuie să ştiţi că denumirile
preparatelor culinare conţin foarte multe capcane**. Eu m-am păcălit de prea
multe ori şi am suferit enorm. Orgoliul meu de învingătoare a fost rănit grav
la fiecare eşec şi nu puţine au fost momentele în care m-am gândit să abandonez
lupta şi să dau fuga la restaurant ori să comand ceva bun de mâncare pentru acasă.
Durerea şi umilinţa care mi-au presărat trainingul reprezintă de altfel principalul
motiv pentru care scriu această lucrare: vreau să vă scutesc de suferinţe, să
vă netezesc ascensiunea spre statutul de gospodine mari şi, pe cât se poate, să
transform acest training din calvar în plăcere.
** De la extraterestrul şase am învăţat multe şmecherii; înainte
de a ne combina fusese însurat cu o gospodină tânără, dar foarte mare, de la care
ştia nişte chestii incredibile; cândva, pe la primele întâlniri, mi-a deschis
orizonturi culinare la care nici nu visasem până atunci; l-am şi înregistrat pe
telefonul mobil ca să-mi pot nota denumirile noi: iahnie de cartofi, ciulama de
bureţi, plăcintă cu spanac, sote de lobodă, tocană de ştevie, piure de pătrunjel,
brânzoaice de post, urzici umplute... Asemenea minunăţii nu văzusem nici în
cele mai rafinate restaurante (şi eu ştiu ce vorbesc, pe o rază de 500 de km nu
cred că exista local de lux în care să nu fi mâncat măcar o dată); ei bine, cu
această erudiţie culinară m-a cucerit; nu era el chiar Brad Pitt (bine făcut,
dar urâţel), nu strălucea prin CV (abia era anul
trei la Litere), dacă vă puteţi închipui
n-avea nici măcar maşină, circula cu autobuzul (bursa abia-i ajungea de ţigări,
iar în piaţă câştiga cel mult un salariu minim pe economie; fără subvenţiile de
la mine era muritor de foame), dar în dormitor şi în bucătărie parcă mă hipnotiza...
Ca amant m-a
surprins în modul cel mai plăcut cu putinţă încă din prima seară; printr-un
concurs de împrejurări nefericite devenise lipsit de resursele exprimării sexuale
normale, dar odată cu asta rămăsese şi fără prejudecăţi masculine; ştia ce şi
cum să ofere şi ducea altruismul până la sacrificiu: mă expedia singură în paradis
şi nu se oprea până nu-mi făceam plinul de voluptate supremă. Un amant mai bun
de gură ca el n-am mai avut: când îmi vorbea despre mâncare parcă ascultam poveşti
din bucătăria Şeherezadei.
Era Leu şi astrograma
de cuplu calculată după trei formule diferite indica un ideal "perfect
match"; ştiţi probabil că un cuplu Berbec - Leu se încadrează la categoria
"memorabil"; ei bine, aşa a şi fost ceea ce am trăit împreună. În
sfârşit îmi găsisem şi eu perechea sub semnul zodiacal potrivit şi în cea mai
favorabilă Casă a Cerului: a cincea, a plăcerilor...
Vă spuneam de
fapt despre denumirile capcană. Am cumpărat odată carne şi i-am dus-o să o
gătească; atunci m-a învăţat că pentru un cotlet haiducesc ai nevoie doar de
carne, condimente şi răbdare; pe de altă parte, după trei săptămâni tot el mi-a
arătat cât e de divin cotletul respectiv dacă îl savurezi alături de un haiduc.
Mai ales când acesta are abilitatea unui luptător şi atacă neobosit sub centură...
Nu putem
trata în mod exhaustiv subiectul capcanelor, însă voi menţiona câteva exemple
reprezentative, urmând ca fiecare să înţeleagă ceea ce este de înţeles.
Important e să reţineţi că bucătăria e plină de aparenţe înşelătoare, denumiri
capcană şi probleme de perspicacitate. Ne salvează cartea de bucate şi aliatul permanent
al gospodinei, vigilenţa mereu trează.
- dacă, de exemplu, vă trece prin minte să gătiţi ciorbă
de perişoare, trebuie să cumpăraţi carne, altfel vă iese un compot de pere
micuţe; pentru prepararea muşchiului** ţigănesc nu folosiţi rom; nu căutaţi în piaţă
găluşte pentru supă, cine ştie cu ce vă alegeţi; de asemenea, pentru salata de
vază nu cumpăraţi salată etc.
** Dacă tot am ajuns la capcane, mai deschid o paranteză
pe tema măcelăriei, unde eu m-am încurcat de nenumărate ori. Când intraţi într-un
asemenea magazin, ori vă alegeţi carnea cu ochii şi o arătaţi cu degetul, ca şi
cum v-aţi pricepe, ori specificaţi denumirea fără să vă uitaţi la carne, ca şi
cum v-aţi pricepe; la început ar fi bine să nu vă aventuraţi la specialităţi (nu
mă-ntrebaţi cum m-am ales eu cu o sacoşă de fudulii).
Nu în ultimul
rând, vreau să fac o precizare în cazul pulpelor de pui, unde comercianţii au
complicat situaţia în mod artificial. Între pulpele inferioare şi cele
superioare diferenţa nu este, cum s-ar putea presupune, de calitate, ci de
poziţia lor în structura unei păsări vii: unele sunt situate mai aproape de sol
decât celelalte.
- o altă capcană a reţetelor este cea legată de cantităţi;
pentru 6 porţii de salată de varză, de exemplu, trebuie să aveţi pregătite ulei,
sare, oţet şi o varză; "o"-ul dinaintea verzei este
literă, nu cifră; dacă folosiţi zero varză obţineţi altceva
- un ultim exemplu, de această dată din reţeta de aluat
pentru plăcintă** cu urzici: decât să cumpăraţi făină cât cuprinde mai bine
întrebaţi
** Vă spuneam cât de priceput era numărul şase: în
bucătărie, în pat, peste tot. Poveştile ca poveştile, dar ce găseam în
frigiderul lui... De câte ori deschideam uşa rămâneam cu gura căscată; ajunsesem
să-i dau bani să facă piaţa şi să ne întâlnim numai la el acasă; cum intram pe
uşă dădeam fuga la frigiderul lui îngălbenit de vreme să caut comoara lui
Aladin.
Singura mea
nemulţumire era că nu-mi arată cum găteşte; am tot schimbat ora la care îl
vizitam, doar-doar îl voi surprinde asupra faptului în bucătărie, dar de câte
ori ajungeam acolo mâncarea era gata; mă supăram că nu mă aşteaptă, însă
întotdeauna zicea că mai bine-mi arată ce poate în pat. Nu-l contraziceam, mâncare
bună mai puteam găsi, dar un sclav sexual perfect, mai rar; în scurt timp începea
yummy-yummy la saltea...
Deşi era
expirat ca mascul (se accidentase grav la un concurs), interpreta cu talent un
capitol din Kama Sutra de importanţă capitală pentru femei, cel pe care
bărbaţii ori îl citesc foarte târziu, ori nu-l citesc deloc; nonconformismul
său nu se oprea aici: în fiecare zi schimba poziţia de atac, modelată de el am
întruchipat extazul într-o varietate acrobatică uluitoare; sexul nu era, ca
pentru foştii mei extratereştri, o chestiune pur biologică ori sportivă; el îl ridica
la rang de artă. Ţin minte că abordările sale fanteziste deveniseră senzaţia
firmei; dimineaţa, cum ajungeam la birou, săreau fetele pe mine ca să le
povestesc; uneori le făceam şi schiţe ca să înţeleagă, dar am renunţat după ce
o colegă s-a ales cu triplă întindere la picior şi un umăr dislocat, iar
extraterestrul ei a rămas cu gâtul strâmb; dimineaţă le creionasem o figură mai
deosebită, iar ea şterpelise desenul şi-l luase acasă...
Apoi urmau
poveştile. Şi aici era inepuizabil; tot ce spunea era nou pentru mine; îmi descria
ce gust au mâncărurile în anumite condiţii de preparare, ce diferenţe apar când
faci, de exemplu, plăcintă cu urzici timpurii sau maturate... În faţa lui mă
simţeam ca o şcolăriţă la cursurile de sex original şi bucătărie de mare
clasă... Ştiu că e practic imposibil cu un bărbat manierat, dar în acea
perioadă mi-am conturat şi visul extazului perfect: să-mi povestească despre
bucătărie în timp ce mă iubeşte...
Pentru desăvârşirea
trainingul în domeniul cumpărăturilor simt nevoia să vă prezint o ultimă faţetă
a acestei activităţi; nu vă lăsaţi amăgite, este ultima, dar are o importanţă
copleşitoare; am tot amânat prezentarea pentru că abia acum îi puteţi desluşi
înţelesurile ascunse: secretul marilor reuşite în bucătărie este fantezia, folosită
bineînţeles în limite rezonabile**.
** Cu numărul şase am rupt-o când mi-am dat seama că face
abuz de fantezie. Oricât de sănătoasă era relaţia noastră, totul s-a sfârşit
într-o zi când l-am prins în casă cu fosta lui nevastă, cea tânără şi mare
gospodină. Nu m-a deranjat că purta doar un maieu de-al lui şi nici că zâmbea în
pat cu tot trupul, semi-leşinată de plăcere (vreo 10 de minute nici nu m-a
observat, era ca în transă, fixa tavanul cu privirea de parcă stătea să cadă pe
ea...); aşa sunt bărbaţii, cam porci, ce să aştepţi de la ei; dar mi s-a pus
pata rău de tot când m-am apropiat de ea şi i-am auzit şoaptele repetate obsesiv:
"haaai, că se aaarde şteeeeviaaa"... Aşadar, asta făcea ea acolo: îi
gătea! De altfel, am şi recunoscut mirosurile. Şi eu, care trăiam cu prăpăditul
ăla crezând că are centura neagră inclusiv în arta culinară... Numai gura era
de el. Un pârlit cu chiloţii rupţi în fund! (Nu l-am văzut niciodată fără
pantaloni, n-avea niciun rost să şi-i dea jos, dar pariez că aşa erau. Am
întâlnit destui ca el, recunosc genul de la distanţă.)
Cu nevastă-sa
am păstrat legătura, era studentă la management; n-o puteam condamna că-i gătea
din moment ce o răsplătea la fel ca pe mine. Sunt femeie, o înţeleg. Chiar şi
eu l-am căutat de nenumărate ori după ce l-am părăsit.
În
domeniul culinar conceptul de fantezie este deosebit de elastic şi comportă
multiple abordări, un motiv în plus pentru noi să-l exploatăm la maximum.
Jucaţi-vă bine cartea şi n-aveţi cum să pierdeţi. Eu am identificat două
modalităţi principale de a utiliza această armă:
-
fantezia ofensivă (mai rar) - vă ajută să progresaţi**, să vă completaţi
universul culinar cu gusturi şi arome inedite;
** Asta am experimentat-o pe vremea extraterestrului unu.
Tocmai fusese în Franţa şi cumpărase de prin nu ştiu ce podgorie, obscură
pentru mine, dar cu un grad ridicat de notorietate în zona respectivă, un
coniac vechi de 20 de ani, iar eu încercam să-i gătesc ceva pe măsură: felul I pâine
cu unt, iar la desert aveam pâine cu dulceaţă. Ştiu, îl răsfăţam, dar a şi
meritat...
Într-o seară
tocmai tăiasem feliile de pâine, jumătate le unsesem cu unt, pusesem sarea ca
la carte, deasupra untului, şi urma să prepar desertul. Din neatenţie, în loc
să pun dulceaţa pe o felie goală am pus-o peste una cu unt şi sare... Nu vă
spun ce bunătate mi-a ieşit: după ce a gustat, numărul unu a început să alerge ca
nebunul prin casă şi să strige că în sfârşit am ajuns o bucătăreasă grozavă. În
seara aceea recompensa a fost delicioasă: întâia şi a doua oară parcă am făcut
dragoste cu un Superman (unul un pic afumat, nu prea mai putea să zboare drept),
apoi a înnobilat programul de sex cu nişte yummy-yummy (la vremea aceea era o premieră pentru mine, văzusem
aşa ceva doar prin filme).
A doua zi nici măcar
n-a clipit când i-am spus că făcusem senvişul cu unt şi dulceaţă din greşeală
(am recunoscut, eram naivă ca un copil, ce ştiam eu pe atunci?); a înţeles,
chiar dacă era mahmur, şi până să ne despărţim yummy-yummy s-a mai petrecut extrem
de rar prin patul nostru.
(Cu numărul
trei a trebuit să mă dau peste cap în gospodărie ca să primesc aşa ceva. De la
numărul şase am primit până la refuz fără să mişc un deget în bucătărie. Cine
să mai înţeleagă logica după care îţi serveşte soarta lozurile câştigătoare?)
O săptămână am tot
repetat acest meniu complex, apoi am avut un puseu de fantezie: ce-ar fi să nu
mai pun eu sare pe feliile cu unt destinate desertului? O simplă întrebare, dar
ce efect... Din greşeală descoperisem pâinea cu unt, dulceaţă şi sare, iar
fantezia mă ajutase să desăvârşesc desertul: pâine cu unt, dulceaţă şi fără sare.
Să-l încercaţi neapărat. Nu ştiţi ce clipe de desfătare vă poate aduce...
-
fantezia defensivă - ca principiu, reţineţi că în bucătăria voastra nu există
erori, nu există omisiuni, nu există scăpări. Scoateţi aceste cuvinte din
vocabularul de acasă. Sunt de folos la serviciu, când luaţi în discuţie munca
subalternilor, nu în bucătărie. Aici, acestea sunt înlocuite de inovaţie,
nonconformism sau, dacă extraterestrul e mai tolerant din fire, sclipiri de
geniu. Iar gusturile sunt “exotice” sau “fantezi”.
De ce aprofundăm
conceptul de fantezie defensivă acum, înainte de a reveni în bucătărie? Simplu:
pentru orice nereuşită alibiul trebuie pregătit încă din piaţă. “N-a ieşit ciorba
bună? Vai, iubi, dar nu e adevărat, e o ciorbă fantezi... Ce ciudă îmi e... Dacă
îmi spuneai la piaţă că nu-ţi place, nu mai cumpăram produsul x!” Aici puteţi
să faceţi botic şi să plângeţi un pic; faţă de el plasaţi-vă neapărat în poziţia
semiprofil spate, ca să creadă că vă ascundeţi lacrimile, e mai de efect. Totuşi,
nu exageraţi, nu vreţi să vi se scurgă tot machiajul pe faţă; după acest truc
el trebuie să vă îmbrăţişeze tandru, cuprins de remuşcări, nu să fie nevoit să vă
aducă sulul de prosoape de hârtie.
Situaţia
standard expusă mai sus - o variantă delicată a transferului de vinovăţie - este
doar o mostră din paleta largă care vă stă la dispoziţie; experienţa vă va învăţa
cu siguranţă să personalizaţi acest exemplu pentru extratereştrii şi nereuşitele
voastre.
În cazul
în care gătiţi doar pentru voi - extraterestrul e în delegaţie ori vă aflaţi în
perioada mai tristă dintre doi extratereştri, deci nu are cine să vă mănânce
opera şi, mai important, nu aveţi pe cine să daţi vina - trebuie să fiţi mult
mai atente, mai ales că vă asumaţi şi sarcina dificilă a controlului /
degustării. În asemenea împrejurări ar fi bine să lăsaţi fantezia deoparte şi
să apelaţi mai degrabă la consiliere de specialitate**.
** Eu am fost consiliată de nenumărate ori, dar am şi consiliat
la rândul meu; aşa l-am cunoscut pe numărul opt***; eram la piaţă şi mi-a atras
atenţia de departe: foarte tânăr, înalt, cu ţinută de manager, cu o mirare
copilărească în ochi şi un laptop ca al meu atârnat neglijent pe umăr; târguia ţelină
şi precupeaţa făcea glume obscene; el nu o băga în seamă, se concentra asupra
unei rădăcini din care gustase şi nu părea chiar mulţumit; i-am auzit întâmplător
comentariul, mi-am dat seama că urmează să fie păcălit şi am intervenit; voia de
fapt să cumpere morcovi, dar nu găsea unii suficient de dulci; i-am arătat unde
greşea, i-am dăruit o legătură de morcovi de la mine, apoi l-am lăsat să mă invite
la o cafea...
*** Evident că după numărul şase n-am sărit direct la
opt, a existat şi un număr şapte; nu le-am pierdut şirul, pur şi simplu n-am
apucat să vă vorbesc despre perioada în care l-am cunoscut. Pe atunci începusem
să stăpânesc binişor numeroase tehnici culinare, dar îmi era clar că mai am
multe de învăţat până să folosesc cum trebuie arma gospodăriei; în loc să-i ţin
pe extratereştri la respect, îi speriam: nici n-apucam să mă obişnuiesc cu unul
că şi pleca... Totuşi, numărul şase îmi deschisese o perspectivă cu totul nouă
asupra lumii şi a vieţii: cu el jucasem rolul principal după un scenariu conceput
de mine; deci se putea. Am plasat problema acolo unde era de fapt, în tabăra
extratereştrilor, am analizat cu toată seriozitatea cercul vicios din care nu
mai ieşeam şi răspunsul n-a întârziat să apară. Oul lui Columb! Cum de nu-mi
trecuse prin cap mai devreme? Ca să nu mai rămân singură trebuia să renunţ la
clauza de exclusivitate, îmi trebuia pur şi simplu un extraterestru de rezervă
(doar nu era să mă las de bucătărie)...
Iată-mă, aşadar, ducând o viaţă dublă, cu un
extraterestru din când în când acasă la mine - numărul opt, şi cu celălalt din
când în când la el. Acesta era numărul şapte, pe care l-am şi iubit mult pentru
că gătea dumnezeieşte. Îi spun extraterestru pentru a nu strica seria, dar să
ştiţi că numai asta nu era. Nu ştiu ce punea în cratiţă, dar parcă devenisem
dependentă de tocăniţele lui. Şi el chiar gătea, nu ca numărul şase.
L-am cunoscut
într-un restaurant; intrase alene, flancat de doi colegi masivi, cu figuri
sinistre, şi ceruse apă cu o voce moale, dar autoritară. Aflat în amurgul celei
de a doua tinereţi, era un bărbat mai degrabă scund, însă emana forţă prin toţi
porii şi se purta de parcă totul din jur i-ar fi aparţinut. Era un brunet supraponderal,
foarte elegant şi plin de aur. Ospătarul fugise după apă ca un pompier la incendiu.
Eu, într-o stare oarecum depresivă după ultima despărţire, tocmai comandam ceva
de mâncare... M-a studiat cu ochi de expert blazat, ca un arbitru la concursul
de Miss, am simţit că-mi dă nota maximă şi m-a abordat de parcă ne cunoşteam de
când lumea: "mănânci lături de la ăştia"? Chelnerul tocmai se
întorcea cu apa şi l-a auzit, dar i-a zâmbit slugarnic...
M-a invitat la masa
lui şi mi-a descris cu gesturi largi şi lux de amănunte ce minunăţii gătise el în
seara aceea... Un bărbat gospodar? Ciupiţi-mă, să-mi dau seama dacă e real sau
doar visez. Mă simţeam de parcă îmi pusese Dumnezeu mâna-n cap... Din când în
când se întrerupea din povestit şi cerea confirmarea colegilor, aşezaţi la
câteva mese distanţă, iar aceştia zâmbeau până la molarii din aur masiv şi-l
aprobau respectuos.
Nu exagerase cu
nimic, m-am convins cu propriile papile gustative chiar în acea seară... Eu - nemâncată
şi în căutarea unui extraterestru, el - destul de arătos, dominant ca un
super-CEO, orientat spre arta culinară şi teribil de convingător... Ce-aţi fi
făcut în locul meu?
Despre
erori ar mai fi multe de spus, dar mă opresc aici; pe de o parte sunt prea
multe ca să le putem epuiza, pe de altă parte mă apucă şi râsul când îmi
amintesc; nu fiţi descurajate, toată lumea greşeşte, chiar şi cei mai
pricepuţi**, aşa învăţăm.
** O eroare hazlie am întâlnit chiar acasă la numărul
şapte, care în domeniul culinar era un adevărat geniu; într-o seară intrase în
bucătărie ca să-mi gătească un desert surpriză; nu-mi dăduse voie să asist, dar
eu ştiam că-mi face plăcintă, cozonac, ceva de genul ăsta, că-l văzusem cu
mâinile pline de făină; câţiva colegi îi aduseseră un săculeţ plin, intraseră
în bucătărie şi-l vărsaseră pe masă; nu-i trebuia atâta, probabil că trimisese
la cumpărături un nepriceput şi acum se trezise că avea exact cum scria în
reţetă: făină cât cuprinde; el era extrem de iritat, colegii lui ieşeau din
când în când din bucătărie şi se uitau urât la mine, de parcă eu aş fi fost de
vină, iar unul - autorul greşelii, probabil - părea de-a dreptul speriat; îi
priveam şi mă pufnea rîsul: reacţionau exagerat, ziceai că murise careva şi nu că
aveau nişte kilograme de făină în plus.
În câteva
minute au pus-o în pungi mai mici, le-au cântărit cu grijă, probabil ca să le
poată returna la magazin, şi le-au pus într-un dulap cu lacăt (îi vedeam ce fac
prin uşa întredeschisă); deja păreau mai liniştiţi, colegii numărului şapte au
şi plecat rapid, dar ceva sigur a mers prost acolo pentru că desertul a fost
altul: tort de îngheţată. Cînd l-am întrebat ce face cu făina i-a dispărut şi supărarea;
a hohotit gros, îndelung şi mi-a zis că a fost o greşeală, că nu se va mai
repeta.
5.3. cum duc cumpăraturile
acasă?
Întrebarea
fundamentală numărul trei constituie practic esenţa organizatorică a planului
de piaţă, cu accent pe latura logistică: intuiţi ce să luaţi din piaţă, ştiţi şi
de ce, dar cumva trebuie să duceţi alimentele acasă. Fără asta nu vă puteţi
atinge ţinta de cumpărături. Aici sunt importante două aspecte: pe de o parte ce
şi cât luaţi, dar, mai important, cine şi cum vi le cară până la maşină** şi de
la maşină până în bucătărie.
** Eram într-o situaţie disperată când l-am cunoscut pe numărul
şase; din pricina singurătăţii mă îndopam din nou cu antidepresive şi intrasem parcă
într-un delir al shopping-ului: zilnic cumpăram din piaţă toate prostiile, le
duceam acasă şi le aruncam. Nu mai aveam pentru cine să gătesc, ce altceva să
fac cu ele, să exersez acasă la mine teoria stocurilor critice?... Într-o zi tocmai
luasem o ladă de mere, nişte vişine şi un sac de cartofi şi abia le târam spre
maşină; eram pe punctul de a le abandona, când un munte de om mi-a ieşit în cale
dintre două tarabe şi m-a întrebat în două limbi de circulaţie internaţională dacă
am nevoie de ajutor; mi-a explicat că el era un fel de manager cu logistica al
pieţei şi că distribuia cei trei cărăuşi din subordine printre tarabe, la
ajutat gospodine; mi-a zis că în mod normal ar fi desemnat pe cineva să-mi ducă
cumpărăturile până la maşină, dar în condiţiile date - gospodină tânără şi de o
frumuseţe nepământeană - se va ocupa personal de mine... Trebuie să recunosc cu
toată sinceritatea că, deşi îmi uram cearcănele provocate de supărare, observasem
şi eu că-mi dau un aer foarte distins... A agăţat cu delicateţe lada, a ridicat
sacul ca pe un fulg şi până la maşină a monologat în engleză pe tema
preparatelor pe bază de cartof, apoi m-a consiliat în franceză cum să curăţ
cartofii mai uşor şi l-a invidiat pe prinţul care urma să fie servit cu bunătăţile
gătite de mine... Vezi Doamne, eu eram "la princesse"...
Cred că vă daţi
seama în ce stare de spirit eram pe atunci: numărul cinci mă părăsise de vreo
trei săptămâni şi nu mai obţinusem un orgasm pe cale naturală de câteva luni
bune... Eram sufocată de frustrări şi aveam nevoie ca de aer să mă reintegrez cu
demnitate în viaţa sexuală a planetei; deja mă bătea gândul disperat să apelez
la ziar, la matrimoniale, iar o colegă binevoitoare îmi făcuse programări la două
vrăjitoare celebre, care descântau de extratereştri... Ce să fac? L-am chemat pe numărul şase pe la
mine după ce-şi termină serviciul, să curăţăm împreună cartofi.
Târziu în noapte, în bucătărie, cu halatul de baie dat
peste cap şi strivind cu fundul cojile reci de pe masă, mi-am dat seama că acea
invitaţie fusese cea mai inspirată decizie pe care o luasem vreodată în piaţă; curăţasem
împreună aproape tot sacul în timp ce-i spusesem povestea vieţii mele; am
folosit o variantă înflorită pe ici, pe colo, şi n-a fost rău; când am ajuns cu
povestea la al treilea iubit care-mi murise în braţe, a cedat psihic: am plâns
amândoi în hohote, apoi mi-a alinat suferinţa cum ştia el mai bine...
Făceam la un moment dat analogia sacoşă / poşetă, dar acum
e cazul să punctăm diferenţa esenţială. Dacă în poşetă putem adăuga fără probleme
flacoane de parfum, rujul de zi, cel de seară şi alte cosmetice indispensabile,
periuţa de dinţi şi pasta, pachetul de şerveţele umede, cel de şerveţele
uscate, prezervativele, guma de mestecat, diferite chei, telecomanda maşinii,
cardurile bancare şi cele de la hipermarketuri, încărcătorul de telefon,
pastilele de cap şi alte medicamente strict necesare, “ob”-uri pentru situaţii
de Doamne fereşte, cupoane de reducere de prin magazine, agenda telefonică şi
încă multe alte obiecte fără de care nu ne-am putea descurca, ei bine, poşeta
nu se va umple niciodată. În cazul sacoşelor, situaţia este exact pe dos**. Sfatul
meu este să vă gândiţi bine înainte de a merge la piaţă: lista de cumpărături
trebuie dimensionată în funcţie de numărul de sacoşe disponibile, de
capacitatea portbagajului, dar şi de muşchii însoţitorului.
** Am înţeles asta când m-am dus prima oară în piaţă cu
extraterestrul numărul opt. Abia terminase facultatea, lucra undeva pe la
Interne şi îşi pregătea masteratul în management. De obicei era tare ascultător
(închipuiţi-vă că-mi zicea mami), dar atunci îl târâsem după mine în piaţă cu
mare greutate. Dacă ar fi fost după el s-ar fi dus la nu ştiu ce prostie de meci,
făcuse rost de invitaţii la tribuna oficială. Argumentele mele fuseseră totuşi mai
tari: văzusem într-o revistă un desert spectaculos - îngheţată cu jeleu de
pepene - şi aveam de gând să-l încerc. Am avut ceva de furcă până să-l conving
să mă urmeze în piaţă, dar s-a rezolvat: era născut în zodia Peştilor, pradă sigură
pentru o expertă în manipulare, aşa ca
mine...
Aici mai trebuie
să adaug că la acea vreme începusem să mă abţin de la ciorbe şi, la sfatul unei
gospodine mari, încercam să mă profilez pe deserturi; femeia mă consiliase
lângă o tarabă cu spanac veşted şi îmi vânduse două ponturi: ciorba nereuşită
se drege cu multă boia de ardei iute, "da' mai bine lasă, maică, zama, fă-i
ceva dulce şi nu te doare capu' toată ziua". Pontul cu boiaua îl încercasem şi rămăsesem
fără extraterestrul cinci, aşa că îl aplicam cu speranţă pe celălalt.
Numărul opt plecase
de la serviciu, mă luase în drum şi pe mine (ca şofer era adorabil, conducea ca
o fată mare, cu ambele mâini pe volan) şi am dat fuga la cumpărături. Trec
peste multe amănunte şi ajung direct la ieşirea noastră triumfală din piaţă.
Avusesem două sacoşe, dar nu prea ne-au fost de folos: pepenele roşu de 12
kilograme nu a încăput în niciuna; cel galben da; la fel şi cele trei kilograme
de roşii, ceapa verde, castraveţii, morcovii, mărarul şi varza (pentru o salată
de crudităţi); buchetul de flori şi sacul de cartofi iarăşi nu au încăput în
sacoşe; abia ducea bagajele. A trebuit să-i car eu laptopul, că altfel nu se
descurca. Ironia sorţii: printre tarabe era şi ex-ul meu numărul şase, tras la
faţă şi cam jerpelit; stătea cu mâinile înfundate în buzunare şi ne conducea cu
o privire întunecată spre ieşire, îi făcusem eu semn să nu se amestece.
5.4. ce fac cu alimentele şi de
ce?
Întrebarea
fundamentală numărul 4 este cea mai importantă: aţi cumpărat de toate din piaţă,
cumva le-aţi adus acasă, acum ce faceţi cu ele şi de ce? Ei bine, ca să găsim
răspunsul la această întrebare trebuie să ne facem curaj** şi să intrăm din nou
în bucătărie.
** Pentru a nu ştiu câta oară în această lucrare vă îndemn să aveţi curaj;
pentru a nu ştiu câta oară vă întrebaţi probabil la ce bun; simţiţi că există
un răspuns la întrebarea asta, dar încă nu-l puteţi formula. Mi s-a întâmplat
la fel, dar eu am avut noroc; ca multe alte răspunsuri la întrebări
fundamentale ale vieţii, şi pe acesta l-am aflat de la televizor; urmăriţi pe
Discovery, Animal Planet ori National Geografic, nu ţin minte exact postul,
poate vedeţi în reluare documentarul la care mă refer; vi-l povestesc pe scurt:
pisicuţa sălbatică atrage masculi setaţi exclusiv pe împerechere, dar când vine
vorba de locuit în aceeaşi scorbură trebuie să se adapteze, să se
domesticească, altfel rămâne pisicuţă bătrână. Înţelegeţi ce vreţi din asta, dar
eu una mi-am învăţat lecţia...
